Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.

 

Vasile Voiculescu s-a nascut la 27 noiembrie 1884, in satul Parscov din judetul Buzau, în familia lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole școlare. Urmează școala din comuna Pleşcoi şi liceele “BP Haşdeu” din Buzău şi “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează cursurile Facultății de Medicină, pe care le va termina în 1909, susținându-şi teza de licenţă, în anul următor, în chirurgie. Își va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie.

Se căsătorește cu Maria Mittescu, studentă și ea la Medicină, cunoscută în satul său natal, Pârscov. I-a închinat poezii şi scrisori de dragoste.

Profesiunea de medic o practica cu pasiune si devotament uman in mai multe localitati din sudul tarii, fiind mobilizat ca medic militar pe frontul primului razboi mondial. Adept al gandirismului, promoveaza in lirica sa credintele ortodoxismului romanesc.

Încă din 1946 Vasile Voiculescu frecventează cercul religios “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim.

 

Debutează în Convorbiri literare (1912).  Editorial debutează cu volumul Poezii (1916). Din același an colaborează la Flacăra lui C. Banu, în urma unei recomandări date de Macedonski. Ia Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului şi alte poezii (1918).

 

Închisoarea, îndurată cu demnitate

Pentru păstrarea legăturilor cu intelectuali ce odinioară frecventaseră “Rugul Aprins”, în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul “Teodorescu Alexandru şi alţii”, pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal.

Ancheta a încercat să-l învinuiască de “activitate fascistă” pentru colaborarea cu revista “Gândirea” şi că ar face parte dintr-un “grup contrarevoluţionar”, al cărui cap ar fi ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Poetul a susţinut neclintit în continuare că nu a făcut politică antistatală, iar întâlnirile sale din casa lui Alexandru Mironescu cu Sandu Tudor şi alţi foşti din Rugul Aprins erau doar cercuri literare şi religioase.

Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, fiind băgat la vârsta de 74 de ani în penitenciar, şi interzicându-i-se să publice, ne-a lăsat o operă literară de rafinament artistic.

Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare … sunt dovada incontestabilă a stăpânirii de către Vasile Voiculescu a limbajului artistic, cu nebănuite rafinamente. Creaţiile sunt elaborate între 1954 – 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată “paradisului şi infernului iubirii”, conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.

În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și s-a stins din viață doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34), fiind inmormantat la cimitirul “Belu” din Bucuresti. A decedat în anul 1963, dar rămane printre noi prin casa memorială Vasile Voiculescu de la Pârscov.

 

Opera

 

  • Debutul literar are loc in revista “Convorbiri literare” cu poeziile “Urare” si “Din a vremilor risipa” in 1914.
  • Debutul editorial: “Poezii” in 1916.
  • Volume de poezii: “Din tara zimbrului” (1918), “Parga” (1921), “Poeme cu ingeri” (1927), “Destin” (1933), “Urcus” (1937), “intrezariri” (1939). Postum, apare volumul “Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de V. Voiculescu” (1964).
  • Proza apare postum: “Capul de zimbru” si “Ultimul Berevoi” – volume de povestiri (1966), “Zahei orbul” (1970) – roman-parabola.
  • Dramaturgia: “La pragul minunii” (1934), “Umbra” (1935), “Fata ursului” (1943), adunate in volumul “Teatru” din 1972.

 

Vasile Voiculescu  – Mitologia creștină – coordonata a universului poetic Vasile Voiculescu – universul poetic despre Vasile VOICULESCU

  

Natura – dimensiune a universului creat de Vasile Voiculescu:

 

A) Natura – locul unde poetul se intalneste cu poezia – Antologie.

B) Dragostea fata de natura – componenta a patriotismului – Rasarit in campie.

C) Natura – loc al maretiei creatiei – Bucegii, Pe muntele Obarsia.

D) Natura – loc de geneza al mitului – Nori de vara. Luna, Ploaie mare.

E) Recrearea naturii prin arta Seara, Padurea.

 

  

Mitul – coordonata a universului poetic:

 

A) mitul antic – motiv al crt itiei poetice – Eleusis, Argonaut, Scutul Minervei

B) mitul autohton – generator de motive poetice: ursul – Ca-h basmul cu Greul Pamantului, Dochia – Dochia, Decebal, bradul – O brad frumos, balaurul – Din imparatia sufletului.

C) mitologia crestina – in gradina Ghetsemani, lisus pe ape, Pe drumul de aur al Sidonului, Cina cea de taina, lisus in copilarie, Cheia de aur, Botezul, Orbul, Parinte unde sa te caut?

 

 

 Iubirea – motiv romantic si sens al vietii:

 

A) Ultimile sonete inchipuite ale lui Shakespeare – o dezbatere ampla a temei iubirii,

B) Iubirea este o veriga de legatura intre om si Dumnezeu Sonet 171.

C) Iubirea este divina, eterna uar si umana, relativa..Sonet 190.

D) Iubirea in poezie este un drum spre etern -Sonet 174.

E) Iubirea este.o lupta continua..Sonet 184.

F) Iubirea este spiritul etern care vegheaza. in poet – Sonet 186.

G) Poetul este spiritul inchis in cetatea poeziei — Sonet 162.

H) Poetul da sens luminii, universului, poeziei Sonet 185.

 

 

 Istoria si destinul – teme ale universului poetic:

  

A) legenda istorica- motiv poetic de specific national: Dochia, Voda Rares.

B) evenimentul istoric motiv poetic: Decebal.

C) razboiul – destin ele durere: O, tara. Tara, Pe Siret.

D) razboiul – destin de jertfa: Popa din Dealul Sarii. Patrii brazi.

E) durerea motiv care arata participarea poetului la destinul national: Durerea neamului. Din zile de durere, Orfanii tarii. Steagul.

F) destinul Torta interioara, Destinul.

G) cuvantul l de exprimare a destinului – Coboara cuvintele

H) viata – o urna de cenusa – licee ho mo.

I) fortuna labilis – motiv al poeziei lui Vasile Voiculescu.

 

 

Conceptele de poet si poezie – tema a universului poetic.

  

A) Poetul este un visator, poezia un vis — Poezie. Deasupra sihlei de imagini.

B) Poetul este cautatorul, poezia este margaritarul – Pescuitorul de ganduri.

C) Poetul este un inger, poezia o floare cereasca – Toiag de inger. Poezia.

D) Poetul este un mesager al cerului, poezia o raza de lumina – Batea la poarta cerului.

E) Poetul este un pastor, poezia este turma lui – Pe drumul ciobanilor.

F) Poetul este un diamant, poezia exprima slefuirea sufletului Ca pe un diamant.

G) Poetul este un rugator, poezia este o rugaciune — Rugaciune.

H) Poetul este un gradinar sufletesc, poezia este mierea florilor sufletului -Poetului gradinar Troian Mihail.

I) Poetul este un ales iubit de Dumnezeu, poezia este floarea veacurilor -Iubirea eterna. Poezia.

J) Poetul este un mucenic, poezia este durerea – Durerea.

 

 

Din operele sale :

 

In gradina Ghetsimani 

 

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.

Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul

Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,

Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură…

Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă…

Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…

Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere

Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…

Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii

Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.

 

Inima lui Dumnezeu

 

Inima a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Hristoase,

Cel Ce-Ti galgai sangele pana jos, in adancimi,

deschide-Te rugaciunilor noastre sfioase,

dulce miez al misterioasei Treimi!

Floare a cosmosului, Frumusete a Dragostei ne-ncetate

Spic suprem al nestinsei Lumini Dumnezeiesti,

Unic Cuvant, Eternitate in Eternitate,

dulce Fulger care pe nimeni nu orbesti,

nu ne lasa pe noi in bezmetica ceata,

in somnul lumii cu buimace visari:

trece-ne cu Tine din experienta la viata,

sus, in minunea marii Desteptari!

 

Contemporan

 

Nu mã-nspaimânta cerul, nici pamântul;

Pe unul calc, pe celalalt il strapung;

Sunt slab, samânta care-o sufla vântul

Pe stepele vietii indelung,

Dar el mã sufla unde vreau s-ajung!

Chiar daca esti la infinit de mine,

Dar stiu ca esti si-Ti cat Imparatia,

Nu-mi mai traiesc în van nimicnicia.

O, Doamne, sunt contemporan cu Tine

Si sunt contemporan cu Vesnicia.

 

Ia tu arcușul…

 

Cum insuti Tu, de veci Stapane, m-alcatuisi ca pe-o unealta

Pe care patima s-alerge ca un arcus purtat de mana,

Azi simt in suflet cum se-ncheaga si cum navalnice tresalta

Cantari, ce nu mai vor in noaptea vremelnicei sa ramana.

De-aceea scoate-mi de pe coarde calusul care la sugruma

Si lasa-ma sa tin arcusul cu mana mea tremuratoare…

Nu te uita ca sunt o biata lauta subreda de huma,

Eu simt, zbatandu-se in mine adanci cantari nemuritoare!

Dar ca sa poata sa rasune asa cum legea lor o cere,

Din plin si slobode, ca duhul ce le-a sadit neinfranate

Stapane, pleaca-Te pe coarde…si daca vezi ca n-am putere

Ia Tu, in mana Ta arcusul si canta in eternitate!

 

Un fir de păr

 

O, Doamne, trisata viata-mi trece,

Si m-a sleit misteriosu-Ti joc,

Tu stai de fata-n tot ce se petrece,

Nu Te ascunzi, dar nu Te pot gasi deloc.

Caci departarile de Tine nu-s departe,

Esti pretutindeni, ierti, indrepti, mangai,

Un fir de par de Tine ma despatre

Si totusi dincolo de orice fel de dincolo ramai.

 

Călătorie spre locul inimii

           Tâlhar

 

Doborât de ananghii, la poalele Tale

Doamne, nu mai ştiu să mă rog, nătâng.

Mă strivesc munţi de angarale;

Ce ţi-aş putea cere? Parale?

Bat cu fruntea ţărâna şi plâng.

Zac, aşa despuiat, dosădit.

Dar cozile ochilor îmi fug viclene

Şi iscodesc pe sub gene

Dincolo de roata pământului zgârcit…

Ce de avuţii ai strâns, Părinte,

Acolo, sus, în ţărmurile sfinte!

Gânduri păgâne îmi dau ghes…

Nu mă mai rog… Doamne, ai înţeles:

Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,

Aş sări hoţeşte pe o fereastră

În împărăteasca Ta bazilică albastră,

Să jăfuiesc dumnezeieascul altar.

Nu mă ispitesc necuprinsele Tale taine,

Putere, slavă, minune, har,

Nici ale îngerilor aurite vestminte,

Deşi n-am haine,

Nici înţelepciunea Ta, deşi n-am minte,

Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse,

Nu-mi trebuiesc nemurirea cu vieţi nestinse,

Nu jinduiesc nimic, la nimic alt nu m-aş bucura,

Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar:

Din toată holda de splendoare,

Din visteria de frumuseţi şi odoare,

Cu inima mea cutezătoare,

Doamne, numai Dragostea Ta aş fura…

(1951, iunie 2, Bucureşti)

 

Tiparul

 

Tu care smulgi tiparii din namolurile noastre

Si impinsi de un fãrã de impotrivire alean

Ii intorci peste orice stavile si dezastre

Sub meridianele pururi albastre

La bastina lor calda din Ocean,

Nu ne uita în aceste tarâmuri cu vina

Tipari nostalgici unor tarâmuri sfinte

Stramuta-ne-n bastina noastra cea din-nainte

Acolo unde-am vãzut paradisiaca lumina

In oceanelei nesfârsitei fericiri din sânul Tau, Parinte.

 

  Doamne

 

In virful copacului Tau sint o floare…

Pe cea mai inalta ramura a lumii

Ma leagan in talazul de azur si soare.

Slava Tie ca n-am ramas in temnita humii,

Ci sloboda, spre cer, infloritoare

Inima mea nu mai intirziie:

Zbucneste afara in limpezi petale

Sa lege rod tainic, bob de poezie

Hrana zburatoarelor imparatiei Tale.

Petala mi-e cu aripa ruda,

Miresme, cintec gata sa s-auda.

Zimbesc sub luceafar visarile-mi grele,

Beau apele lunii, se umfla in ele

Paunii noptii cu cozile-n stele.

…Scuturati-ma vinturi mladii ori haine,

Singura moartea e o dincolo de fire

Prapastie cu adinc de fericire.

Furtuna extazului ma va urca, poate,

Peste vamile si stavilele toate,

Intr-o pala de parfum, Doamne, pina la Tine,

Cerul arunce-mi inapoi jos ruina.

Floarea cazuta din imparatie

A vazut Cerul si a sarutat Lumina.

CLXXXIII

 

Mereu cersim vietii ani mai multi, asa-s nestire,

Ne rãzvrãtim, ne plângem de pierderea noastrã,

Si încã nu-ntelegem cã fãrã de iubire

Se vestejeste Timpul în noi ca floarea-n glastrã;

Rupt din eternitate, el vrea tãrâm asemeni

Din care-altoiul subred sã-si tragã seva nouã;

Noi îl primim cu gheatã si-l rãsãdim îcremeni

Când Dragostea-i unica vecie datã nouã.

Ci-n van acum te mânii pe mine si m-arunci,

Minunile iubirii n-au staile pe lume;

Ca Lazãr la auzul duioaselor porunci,

Oricând si ori de unde mã vei striga pe nume,

Chiar de-as zãcea în groapã cu lespedea pe mine,

Tot m-as scula din moarte ca sã alerg la tine.

   

Bătea la poarta cerului …

 

Batea la poarta cerului o raza,

Batea sfios si-ncet ca o streina…

Tarziu, un inger a deschis sa vaza

Si-a stat uimit de palida lumina.

Era o biata raza scaparata

Dintr-un adanc de minte omeneasca,

Ce strabatuse calea-nfricosata

De la pamant la granita cereasca.

Parea atat de trista si umila,

Dar totusi credincioasa si curata,

Ca ingerul a tresarit de mila

Si-a prins-o bland de mana tremurata.

Apoi, grabit a luat-o-n cer cu dansul

Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora;

I-a podidit pe toti, privind-o plansul

Si-au strans-o-n brate toti ca pe o sora!

Ea le-a zambit stergandu-le plansoarea

Si s-a rugat apoi de ei fierbinte

S-o-nfatoseze bunului Parinte

Ca sa primeasca binecuvantarea;

– “Stapane vesnic, datator de viata,

Din ce-ntuneric ma-naltai la Tine.

Din ce prapastii crancene de gheata,

Din ce vartej de patimi si ruine!

Cat am luptata cu oarba ratacire,

Cu nebunia surda si pacatul

dar n-am putut sa saman o sclipire

In largul noptii stapanind de-a latul.

Si-n van am ars un creier, nendurata,

Ca pe-o festila, fara de crutare,

Invinsa, goala, stinsa, spulberata

Doar in surghiun gasesc acum scapare.

Sa pot s-ajung la cerurile albastre,

Ca dintr-o grea catusa ce ma strange

Am strabatut prin veacuri de dezastre

Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!”

Cum sta, smerit in fata stralucirii,

Silita ochii sarbezi sa si-i plece

Sarmana raza – far al omenirii,

Parea o umbra lanceda si rece.

– “Tu vii aicea singura si-nvinsa?”

Grai cel vesnic, nevazutul Tata…

“Tu fugi de teama sa nu fii stinsa?

Dar cand s-a stins lumin-adevarata?

De te-am trimis in lumile-n vrajbite

Nu te-am chemat, cu pumnii strasi si goi:

Ca pe-un manunchi de raze impletite

Eu te-asteptam, s-aduci pe toti la noi!

Dintr-un biet sambur’nabusit in fasa,

Din scapararea unei minti senine

Sa fi crescut o mare uriasa,

Sa porti pamantul insusi pan’la Mine!

Plangand stinghera si tremuratoare,

C-ai fost infranta vii sa-mi dai de stire?

Nu te primesc saraca si datoare!

Cui ai lasat bogata mostenire?”

Mergand apoi spre raza-mbarbatata

I-a sarutat obrajii amandoi:

– “Copila mea, fii binecuvantata,

Ia-ti deci putere si-ntoarce-te-napoi!

Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina

Sa-l paraseasca ostile ceresti,

Tu sa ramai, caci tu esti doar lumina

Si nu traiesti decat cand stralucesti!”

 

Prizonierul

 

Uneori calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.

Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea

Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică

Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…

– Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea -eşti nebună?

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!

-Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,

Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria

Cataracată mă inundă bucuria:

– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…

– “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcuse Cer.

Duminică, 2 decembrie 1951, Bucureşti

 

   Strig

 

Nu stiu să mă rog, că nici cuvântul

Şi nici cugetele nu-şi au rost.

Prin închipuire-mi bate vântul,

Mîinilor în darn cer adapost,

Aş psălmi, n-am ghiers şi nu ştiu cântul.

Fac ca pomul, iarna, în grădină

În pamânt genunchii mi-i înfig

Şi cu inima-nălţată spre lumină

Tac şi-aştept ca soarele să vină…

Iar în viscole, mă vaier şi Te strig.

(joi, 29 aprilie 1954, Bucuresti)

 

      Nebiruita armă

 

 În van luptam cu sabia mea slabă,

Mă răpunea duşmanul nempăcat,

Cînd Te-am chemat în ajutor şi-n grabă

Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat.

Pot tăbărî de-acum asupra-mi zbirii:

Lăsându-mi, Doamne, cuget pur de prunc

Mi-ai prins în mâna praştia iubirii

Ca în vrăjmas cu inima s-arunc.

 

Rugăciunea

 

Ceresc bumerang al sufletelor noastre,

Fulger ţintit de inimă spre Dumnezeu,

Tu, rugăciune, biruitoare mereu

Peste orice înfrângeri, orice dezastre

Străbaţi genuni, la Domnul te sui

Şi de-L atingi te întorci îndată

Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată

De toate bogăţiile milelor Lui.

(marţi, 25 mai 1954, Bucureşt

 

Ştiinţa

 

Primeşte lacrima amarelor căinţi

Şi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse…

Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,

Ci spre mândria proastei mele minţi,

Pentru-ngâmfarile ei: Si cât de sus esti!

Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele

Din inima în cap cercai să-mi mut…

Dar, jos aici, în gândurile mele

Înaltele misterioase stele,

În pietre şi pământ s-au prefăcut.

Şi-n creieri port cenuşile lor grele.

(25 septembrie, 1954, Bucuresti)

 

Crucea-Jug

 

Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,

De Tine-n veci acuma nu mai fug,

Adânc cerbicea inimi-mi plec jos

Şi sub povara Ta cerească mă înjug.

Stau să mă mîne Domnul unde-o vrea

Cu biciul Său de Duh atât de drag;

Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea

Când ştiu că brazda mântuirii trag.

(luni, 27 septembrie 1954, Bucureşti )

 

Fratele

 

  Ca oarecând Iosif cel drept

Primindu-şi fraţii-n falnicu-i palat

Ştergea cu plâns mîrşavul lor păcat,

Îi dezmierda şi îi strîngea la piept,

Aşa-ntinzîndu-şi braţele în jos

Ne-aşteaptă-n praguri de eternitate

Dumnezeiescul nostru Frate

Iisus Christos.

(30 septembrie 1954, Bucureşti)

 

Amputatul

 

Ştiu un schilav, bătrân cerşetor, care,

Ciung din copilărie, când stau să-l ascult,

Chiar şi acum peste sumedenie de ani,

Se plânge că mereu îl doare

Braţul lipsa si mâna, pe care nu le mai are,

Ca un duh statornic acolo, al cărnii pierdute de mult.

Este în mine o durere tirană

A mea…şi nu pot s-o pipăi. E aici…şi totuşi parc-a plecat.

Stăruie, ca a schilodului în golul viu; arde, diafană:

Doamne, Tu mă dori ca o neadormită rană

Dintr-un tainic mădular de mult retezat.

(miercuri, 18 mai 1955, Bucuresti, în spital)

 

   Prăpastia

 

 Cei ce înca Te caută deznădăjduiti, zic

Că între Tine şi noi netrecute prăpastii străjuiesc.

Mulţi, întorşi din cale, te tăgăduiesc.

Câţi Te-au aflat zâmbesc şi nu spun nimic.

Doamne, unde încep abisurile acele?

Ce drum s-apuc, oricât de lung?

Nu cruţ nimic, numai s-ajung,

La marginea Ta, să m-arunc în ele.

Deodată, o spaimă mă ţine,

O bănuială strivitor de grea:

Prăpastiile Tale încep chiar din mine,

Dintru-nceput deschise în inima mea.

(vineri, 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

 

       Cu Domnul la masă

 

Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia

Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec.

Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria:

M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.

Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,

Tu, Domnul marelui praznic al vietii, ne dai povaţă:

Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,

Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!

(vineri 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

 

         Te aştept: intră

 

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,

Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;

Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:

Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:

Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.

Crdeam că aşa trebuie: poeţii

Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,

Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri

Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

…Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.

Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

(duminica, 4 noiembrie 1956)

 

Amintirea

 

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar își plânge strălucirea
Uitată-n colțul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini și-a holbat privirea.
Perdele lungi țin calea către soare…
Păianjenii și-au întrerupt urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veșted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală,

Picând domol în umbra liniștită…
Și floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală

În apa vremii veche și clocită.

Din volumul “Pârgă”, 1921

 

 Despărțire

 

​Când fâlfâiși năframa în albul steag al mâinii
Se oglindea amurgul în apele fântânii;
Alături, săgetată în inimă de frică,
În clipa despărțirii gemu o turturică,
O rodie necoaptă căzu, de vierme roasă,
Crăpând, înăbușită de iarba somnoroasă
Și, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii
Ieșea, pălit și rece, luceafărul iubirii,
Trecând ca peste-o rană, pe-un vânăt cer ca fierea.
Plecat peste fântână, vedeam în fund durerea
Cum turbura adâncul venind să se adape
Și prefăcea în sânge cleștarul scump de ape,
Cum se stingea amurgul și veștedul luceafăr
Și cum porneai departe și singură tu, cea făr
De milă, luând cu tine în albul steag al mâinii,
Ca-n zări să mi le fluturi, năframele luminii,
Lăsându-mă, din golul fântânii cu balaur,
Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur,
Pe când, cerând și dându-și c-un bun rămas iertarea,
Se-mbrățișau în umbră iubirea și uitarea.

Din volumul “Poeme cu îngeri”, 1927

 

Durerea

 

Oprită să se urce în Ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-și facă vânt,
Ci calca, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătușat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele…
Brațele-i vântură cenușă și lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.

În ochii ei lucește, încă neînțeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Și a pus-o mai presus, craiasă
Și pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu știe… Dar când somnul o doboară,
În miezul nopții și-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Și se pleacă de sărută picioarele durerii.

Din volumul “Poeme cu îngeri”, 1927

 

Iubire îmbătrânită

 

De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă,
Își ia de-acum toiagul și pleacă-ncet spre schit,
Cu silă smulge-i floarea ce-n mâna ei se roagă
Și țăndări fă oglinda în care s-a privit;

Sfâșie-i lung hlamida, despoaie-o de inele
Și-i zvârle-n foc condurii cu aur la călcâi.
Ucide-n cuib perechea de sure turturele
Ce v-a-ngânat sărutul în zilele dintâi;

Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară:
Când va veghea în miezul tăcerii din chilii
La iezere de apă cu negură și seară,
Din sloiul ei să-și toarne urâtului făclii.

Din volumul “Destin”, 1933

 

La poarta Paradisului Pierdut

 

Azi am trecut s-o văd, înstrăinată,
Grădina-n care-o vară ne-am iubit…
Podoaba-n zdrențe-i spânzura uscată,
Rugini a prins frunzișul răvășit,
Iar parcul, raiul nostru de-altădată,
Cu ziduri alții azi l-au ocolit.

E ceasul vechi al dragostei, e seară,
Și, dând să intru, stau înfiorat:
Înaltul plop la porți m-așteaptă iară,
Dar toamna purpurie l-a schimbat
În galben stâlp pâlpâitor de pară,
Ce freamătă, de vânturi zbuciumat.

Și-n vijelia ce s-a-ncins să-l bată,
Aprinsul plop acolo mi-a părut
Că-i sabia de foc neîndurată
Pe care Heruvimul nevăzut
O flutură spre lumea blestemată
La Poarta Paradisului pierdut.

Din volumul “Pârgă”, 1921

 

Noapte de martie

 

Se face moină-n suflet, cu pâcla-mpovărată;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Și inima, hrănita, pornește rar să bată,
Cu sânge alb de visuri și de melancolii…

La geamul meu stă noaptea și vrea să intre-n casă,
În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,
Mă scol și suflu-n gânduri și-n noaptea mea-i fac loc.

Ea intră și târăște alaiul tot afară:
Se umflă-n mine ape, trec turme de țigăi
Și aburii lăuntrici iau chip de primăvară,
Cu sâni rotunzi de măguri și coapse moi de văi.

Sosesc, scăpați și teferi din cușcile-ntristării;
Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,
Și șesurile minții, miriștile uitării
Le-mprourează iarba cu mii de gânduri verzi.

Pe dealurile vremii iernează neaua încă;
Dar cântă gura dulce a vântului de sud,
Momită, gheața-și crapă pleoapa ei de stâncă,
Surâde și pe gingeni și-a prins sărutul crud.

Când pururi veșnicia vorbește numa-n șoapte,
De unde-atâta foșnet și susure și sfadă?
Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte
Și-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă.

Din volumul “Poeme cu îngeri”, 1927

 

Noul mag

 

Am obosit de-atâta așteptare
Cu ochii sus pe cer…
Și steaua vieții tot nu mai răsare.
De astăzi însă n-o mai cer.
Plec singur spre locașul de-nchinare,
Spre Staulul râvnitului Mister.

Luceafărul menit ca să-mi răsară
Atât a zăbovit,
Că nu mai vreau să știu dacă s-a stins,
Ori eu dac-am orbit…
Nu mai aștept lumina dinafară:
O alta-n mine tainic s-a aprins
Și arde-n fund pojarnica ei pară,
Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum –
Cu ochii-ntorși spre ea pornesc la drum.

Din volumul “Pârgă”, 1921

 

Nu te mira…

 

Nu te mira că-mi prinzi privirea,
Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Și alte lumi, și altor ere.

În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi ca o floare.

Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
Ea singură purta-va roade,
Azi, când grădina-i scuturată
Și toată floarea stearpă-mi cade.

Zadarnic firea mă strivește
Mereu sub aspra-mi suferință,
În mine pururi încolțește,
Mai viu, obșteasca năzuință.

Și-n van m-abate-n jos furtuna
Și strâns mă țin cătușe grele,
În mine lumea-și încearcă-ntr-una
Avântu-i veșnic către stele!

Din mii de gânduri turburate
Un vis curat mi se încheagă,
Precum din spume sfărâmate
Ieșit-a Venera întreagă!

Din volumul “Poezii”, 1916

 

Poate

 

Încordează-ți, frate, arcul nebuniei,
Să trosnească-n zbanțuri capetele strunii:
Poate că săgeata dată vijeliei
Va lovi, departe, ținta-nțelepciunii!

Poartă fără teamă, dreaptă, lancea urii,
Înfingând-o pururi mai setos ca zbirii…
Poate că din rana ucigașei furii
Va țâșni odată sângele iubirii!

Din volumul “Poezii”, 1916

 

Singurătatea

 

Adorm adânc Bucegii, și Noaptea-i netezește,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunți golașe, ce somnul umezește,
Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Și dârele de ceață, ca niște șerpi, la poale
Se duc pe nesimțite și curg în depărtare
Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Și umblă, visătoare, pe streșini de-nălțime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,
Și câtă-n adâncime.

Dă drumul unei pietre și-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude,
Cu fața-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare…
Ascultă-n fund molifții vibrând ca niște clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Ca lebada pe ape.

Așa își duce veghea pe culme sus, deșteaptă,
Și de urât tot timpul ea singură își ține…
Din când în când tresare și șade… parc-așteaptă
Dar, nimenea nu vine!

Din volumul “Pârgă”, 1921

 

Strofe pentru o fată

 

Știu de ce ești albă și nepăsătoare…
Carnea ta e suflet înghețat; de ger,
Aburii stau încă țurțuri și ninsoare
Toată dimineața zilei lui prier.

Gerul dimineții și-al copilăriei
Dăinuiește-n tine, dezmorțit puțin…
Sânii duri, doi țurțuri, spun din crețul iei
Prourul vieții rece și senin.

Carnea ți-e de suflet, sufletul de carne,
Unul și același sloi, de ce să-l rup?
N-a-nceput în aburi gheața să se-ntoarne,
Albă, numai suflet, suflet încă trup!…

Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,
Moleșită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,
Toată amintirea strânsă-n carnea clară
Aburind, sui-va sufletul înapoi…

Izvorăsc din carne sufletele oare?
Știu atât, că dacă astăzi ești de stei,
Carnea-nduioșată și-atotștiutoare
Îți va face-un suflet din topirea ei.

Din volumul “Poeme cu îngeri”, 1927

 

Trec vremile

 

Trec vremile… ca niște ape
Și fața lumilor o spală…
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmășeală
Și din șuvoaiele de apă.

Ca-n încleștarea agoniei
S-afunda iar și iar se suie.
Izbește-n porțile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Și iar s-afundă… și se suie!

Din volumul “Pârgă”, 1921