TUDOR ARGHEZI – UN POET AL PROFUNZIMILOR EXISTENTIALE ȘI AL „CUVINTELOR POTRIVITE”

 

Motto : „S-au stricat cuvintele mele ! / Umblă prin mocirle cu stele / De cositor/ După un mărțișor, / Și-ar voi să culeagă roade / Fîstîcite și neroade / Din sălcii nici verzi.’’ (Cuvinte stricate)

„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe o carte, / În seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine, (…) Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagane urmaşilor stăpâni. (…) Din bube, mucegaiuri şi noroi /Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.’’ (Testament)

Viaţa

Tudor Arghezi s-a născut la Bucureşti 21 mai 1880, numele său adevarat fiind Ion Nae Theodorescu. Pseudonimul Arghezi provine, după cum mărturiseşte ȋnsuşi poetul, de la numele vechi al Argeşului, Argesis.

Debutează la o revistă obscură, “Linia dreaptă” cu articolul “Vers şi poezie”, iar ca poet publică la vârsta de 16 ani ȋn revista lui Al.Macedonski, “Liga ortodoxă”, poezia “Tatălui meu”, sub pseudonimul Ion Theo. Macedonski ȋl recomandă intr-un articol ca pe un poet care “rupe cu o cutezanţă fără margini cu toată tehnica veche a versificării, toate banalităţile de imagini şi de idei”. În 1896 ȋi apar ȋn aceeaşi revistă 15 poezii şi ȋl cunoaşte pe Caragiale şi pe pictorul Ștefan Luchian.

La vârsta de 16 ani, Tudor Arghezi a fost custodele unei săli de expoziții si aflându-se în mediul pictorilor, a devenit pasionat de desen. Arghezi a schițat în peniță peisaje și portrete de o calitate care i-ar fi prevestit un destin de artist în toată regula, dar din lipsa banilor nu a putut dezvolta acest real talent.

Intre anii 1897 – 1898 colaborează la “Revista modernă” şi “Viaţa nouă” a lui Garabet Ibrăileanu şi semnează pentru prima oară cu pseudonimul cu care va deveni celebru, Tudor Arghezi.

Din dorinţa de a deveni călugăr, în 1899, se retrage la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti, cu numele de Iosif, fiind hirotonisit diacon la Mitropolie un an mai târziu, unde va colabora la traducerea unor cărţi religioase.

Pleacă ȋn Elveţia în 1905, apoi, renunţând definitiv la viaţa monahală, urmează aici o şcoală de meserii şi munceşte pentru a se ȋntreţine. Se ȋntoarce ȋn ţară în 1911, unde scrie şi publică poezii ȋn revistele vremii. Se căsătoreşte cu Paraschiva Burda în 1916, cu care are doi copii: Domnica Mitzura si Iosif Barutu. Intre anii 1918 – 1919 este arestat şi ȋntemniţat la Văcăreşti, ȋmpreună cu Ioan Slavici, fiind acuzaţi de colaborationism, pentru eliberarea lor intervenind Nicolae Iorga.
Primul volum de poezii apare foarte tarziu, în 1927
, la vârsta de 47 de ani, având un titlu sugestiv – “Cuvinte potrivite”, care-1 impune definitiv ȋn literatura română.

Editează mai multe volume : în 1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc. În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” – 1936, volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942 şi altele

Moare la 14 iulie 1967 şi este ȋnmormantat ȋn grădina casei sale de la Mărţisor, iar ȋn epitaful alcătuit de poet este menţionat: “Tudor Arghezi / născut la 21 mai 1880 in Bucureşti / cu origine pământească din Gorj / Stins şi ȋnhumat aici la Mărţişor”.

Premii și distincții

Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primește prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia și a doua oară în anul 1946, Premiul Național de Poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri și premii, iar în anul 1965 primește Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder.

A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.

În 1965 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi.

TEME ȋn poezia lui Arghezi

  • CUNOAŞTEREA

  • ATITUDINEA FAŢĂ DE VIAŢĂ ŞI MOARTE

  • RELAŢIA CU DUMNEZEU

  • CONDIŢIA ARTEI ŞI A ARTISTULUI

MEDALION LITERAR DIN LIRICA ARGHEZIANA

De-abia plecaseşi

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

 

Cântec de adormit Mitzura

Doamne, fă-i bordei în soare,
Într-un colț de țară veche,
Nu mai nalt decât o floare
Și îngust cât o ureche.

Și-n pridvor, un ochi de apă
Cu o luntre cât chibritul,
Ca-n crâmpeiul ei să-ncapă
Cerul tău și nesfârșitul.

Dă-i un fluture blajin
Și o broască de smarald
Și-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.

Și mai dă-i, Doamne, vopsele
Și hârtie chinezească,
Pentru ca, mânjind cu ele,
Slava ta s-o smângălească.

Și când totul va fi gata
S-o muta la ea și tata.

 

Frageda

Nu îi fie de deochi,
Ce frumoasă-i fără ochi!
Tivul pleoapelor se coase-n
Ferfeniţe de mătase.

De când s-a uitat în stele
I s-a prins bezna de ele.
Dintr-un lunecuş cu pana
I s-a-ncondeiat sprânceana.
E tot pana care scrie
Fluturii din păpădie.
A luat gura ei tipar
Parcă de la nenufar:
Ce i-a spus visul ascuns,
De-a şoptit şi i-a răspuns?
Nu ş’cu cine seamănă
Că îi pare geamănă:
O să mă silesc să caut
A ghici pe nai şi flaut.

Între perine şi pături
Mâna-i stă pe-aci, pe-alături.

Pune-i degetare
Câte-o sărutare.

Umblă-ncet, ia-i măna-ncet,
Mută-i-o încet,
Să nu se deştepte…
Şi-n cuprinsul pălmii drepte,
De zântii de marte,
Pune-i mărţişor o carte.

 

O furnică

O furnică mică, mică
Dar înfiptă, va să zică,
Ieri, la prânz, mi s-a urcat
De pe vişinul uscat
Pe picioare, pentru căci
Mi le-a luat drept nişte crăci.

Mărunţica de făptură
Duse harnică la gură
O fărâmă de ceva
Care-acasă trebuia
Aşezat în magazie
Pentru iarna ce-o să vie.

“Un’ te duci aşa degrabă”
Gândul meu mâhnit o-ntreabă,
Încă nu te-ai lămurit
Că greşeşti şi-ai rătăcit?
Cu merinda îmbucată
Te-ai suit până-n cravată
Şi mai ai până-n chelie
Două dealuri şi-o bărbie.
Nu vrei, tată, să-ţi arăt
Cum iei drumul îndărăt?

Să-ţi mai pun o întrebare
E aproape de culcare:
Unde dormi, aici, departe?
Într-o pagină de carte?
S-ajungi virgulă târzie
Într-un op de poezie?”

Mă gândesc ce-i de făcut
S-o feresc de neştiut,
Îngrijat de ce-o să zică
Maica stareţă furnică
De-o lipsi din furnicar,
Şi-o aşteaptă în zadar.

 

Zdreanţă

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

– “Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. – “L-a mâncat!”
“Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
“S-a făcut a dracului!”

 

PSALM

(Fragment)

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş !
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.

 

TESTAMENT

(Fragment)

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

 

Ploaie

(fragment)

N-am auzit-o, parcă, de mult…
O ascult.
Năduşala nopţii curge pe geamuri.
Plouă-n golurile din ramuri.

Aş voi să găsesc o asemănare
Şi caut în zgomote şi murmure,
In viori, în naiuri şi ghitare
Ecoul ndesluşit şi turbure.

Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopţi în fund,
Şi din noapte-n noapte, nopţile urzite
Cern ploaia cu nisipul mărunt
Ca nişte site.

Gândul, ajuns în flacăra lui de ploaie târzie,
Se face palid şi descreşte ca o făclie.
Fereastra e cernită de un fag
De care-atârnă noaptea neagră, toată, ca un steag.

 

OMULE

O lăcomie crâncenă, nebună.
Adună, omule, adună,
Căzneștete, fură, surpă și omoară.
Îți trebuiesc putere și comoară.
Iți trebuiescc palate și veșminte
Să-ți zacă-n ele hoit și oseminte.
Morminte, omule, morminte.
Avidă, mâna ta se strânge,
Storci aur și se scurge sânge.
Nadejde, sânge, har, ca un burete,
Le soarbe aurul cu sete
Și-n beciul tău zidit înghiață
Neprihănita oamenilor viață,
Avântul, bucuria, puse bine
De stârvul tău, păstrate pentru tine.
Îmi e rușine, omule, îmi e rușine.

 

PSALM

Doamne, tu singur văd că mi-ai rămas …
Dar și tu văd că-ncepi glumi cu mine.
Nu mai am suflet, nici inimă, nici glas,
Îs buruiană. Sunt un mărăcine.
Tu rabzi să m-asuprească rău dușmanii,
Aștept cu ceasul și tu rabzi cu anii.
Mă ocolesc, privind încoace toți,
Parcă aș fi o gazdă de derbedei și hoți.

 

LOGODNĂ

Vrei tu să fii pămîntul meu
Cu semănături, cu vii, cu heleșteu,
Cu păduri, cu izvoare, cu jivini ?

Vacile ne vor aduce ugerii plini
Și vor mugi la poartă noastră
De salcîmi cu floare albastră.

Nevăstuicile se vor juca în oglindă
Cu purceii și cu rațele, grămadă.

Puii de borangic
Vor număra meiul cu bobul mic
Și vor fugări țînțarii.

În față prispei vor tremură arțarii
Pestriți și va cîntă cocoșul.

Vom aduce florile cu coșul.
Din nuiele de răchită
Vom face împreună zestre împletită.

Și din lînă oilor,
Culcușul pisoilor.

Vrei tu să fii grădina mea,
De iarbă – mare și de catifea ?

 

FII DULCE ȘI BLAJINĂ

Fii dulce și blajină în tot ce vrei să faci.
De cînd începe ziua și pînă te dezbraci.
O mîngîiere fie-ți cuvîntul și necazul
Și să-ți surîdă ochii, și gură, și obrazul.

 

NICIODATA TOAMNA

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid așternut e șesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca niște urcioare
Cu vin îngroșat în fundul lor de lut,
Stau în tarmu-albastru-al rîului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

 

ZĂPADA

Fulg limpede şi pur,
Te-aştept să te scobori,
Petala de pe flori
Sădite în azur.

Azurul se încheagă
Să facă iernii salbă.
E-o trudă-n bolta-ntreagă
Să-ţi facă fiinţa albă.

Dar ajungând la noi,
Cu steaua şi cu luna,
Tu treci întotdeauna
Şi laşi în lut noroi.

 

CATRENE ȘI DISTIHURI

-1-
Oricare-i timpul și felul de doctrină,
Se-mparte lumea-n două, în multă și puțină.

-2-
Trîmbiţi, clopote, laute, tobe, flaute, tipsii –
Noaptea s-a tîrît prin ceață, printre hăuri și vecii.

-3-
Și azi aceleași ceasuri mereu, fără sfîrșit,
Ca niște amfori negre, pe umeri, de granit.

-4-

Din viața voastră goală făceați întîietate
Că fiecare ține să aibă el dreptate,
Dreptatea mea-i supusă dreptății tale ş-între
Dreptățile-ntristate domnesc doar cele mîndre.

-5-
E oltean, însă, din fire,
Nu-i la minte prea subțire,
Și desigur a mințit
Ca să crezi că nu-i corcit.

-6-
Pe cît crești și ești mai mare
Te obrazniceşti mai tare.

-7-
După cazne de un an
Poți să scrii și un roman.

-8-
Nu auzi nimic, măcar
Ia urechi de la măgar.

-9-
De vorbește
Te stropește,
Dacă tace
Nici atît nu poate face.

 

CEASUL DE-APOI

În cer,
Bate ora de bronz şi de fier.
Într-o stea
Bătu ora de catifea.
Ora de pâslă bate
În turla din cetate.
În ora de lână
Se-aude vremea bătrână
Şi se sfâşie
Ora de hârtie.
Lângă domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.

Aznoapte, soră,
N-a mai bătut nici-o oră.

 

CINCI PISICI

Am în grădină cinci pisici
Din care două sînt pisoi,
Ele – gingașe, moi și mici,
Ei – dolofani și zdraveni amîndoi;

Spinări, picioare,- ncheieturi ca fierul,
Unghii de șoim și colții lungi, de fiare,
N-ar cuteza nici șarpele, nici jderul
Să simtă-n ceafă crîncenele ghiare.

Cînd calcă-n flori și dau să se oprească
S-asculte parcă un murmur pierdut,
Le cade ca pe-o scoarță oltenească
Țesută umbra printre foi de dud.

Sunt tigrii mei, de veche obîrşie
Și mă mîndresc cu neamul lor cel mare,
Și bărbătesc și blînd la duioșie
Și-ntr-adevăr țesuți ca pe covoare.

Dar de ajuns să latre un cățel,
Că fug în pom și uită și de mine.
Tigri de junglă neagră, stați nițel,
Că mi-ați făcut mîndria de rușine.

 

CREION

Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.

Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.

Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.

Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

 

CUPRINSUL

Pămîntul, țarina, bucatele,
Puse-n spinarea mea cu toatele,
Oameni și turme și vite,
Brazdele zguduite,
Potecile, miriştea,
Durerile, neliniștea,
Ploaia, negura, vîntul,
Hobotul, spaima, frămîntul.

Cum a intrat în mine țara toată ?
Cum a-ncăput o țară-ntr-o lopată ?
Pădurile într-un ghiveci de lut ?
O mare-ntreagă-ntr-un pahar băut ?

Atuncea, dimpreună cu ele-n stropul meu
De zmîrc, a început și Dumnezeu.

 

APRIL

Într-o ramură-nflorită
E-agățat un cuib în tei.
Ramura e legănată,
Legănîndu-și cuibul ei.
Vîntul murmură prin floare,
Adormind-o cu descîntul,
Pasărea surîde-n aripi,
Cunoscînd că-i numai vîntul.

Mi-a zburat de mult din floarea
Sufletului pasărea,
Aripi ca-ntre fulgi cicoarea,
Verde-n piept ca zarzărea.

O tot caut de atunci
Prin pădure, prin copaci.

Pasăre cu aripi lungi,
Unde ești și ce mai faci?

 

DE PAȘTI

La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.

Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velinţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasmă subţire.

Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.

 

VRĂBIILE

M-a strigat la gard un om
Că-mi fug perele din pom.
Dar avui și eu noroc,
Erau cu coadă și cioc.

 

UȘA CARE SCÎRȚÎIE

Ca și tine, găunoasă,
Merg în frunte și nu-mi pasă,
Ca și tine, vreau să zic,
Fac mult zgomot cu nimic.

 

FRUNZĂ GALBENĂ

Pe-această frunză ofilită
Ți-m scris din inimă un vers
Și zi c-am fost odată-n lume
Și că din ea de mult m-am șters.

 

ADAM ȘI EVA

Urîndu-i-se singur în stihii,
A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii
Şi s-a gîndit din ce să-i facă,
Din borangic,argint sau promoroacă,
Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi,
Şi puse-aşezămîntul dintre fraţi.

Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam
Trîndav şi nărăvaş strămoşul meu Adam ;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf şi niţeluş scuipat ;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urît, scuipind în patru zări, stingher
Făcuse şi luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,
Din pricina aluatului, greşit,
Şi că Adam, întîiul fiu
Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu.
Nu-i vorba, nici-o poză nu ne-nvaţă
Cum ar fi fost omul dintîi la faţă.
Nici unda lacului nu l-a păstrat,
În care se-oglindea la scăpătat.

Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească ;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Şi-a zămislit-o şi pe Eva.

Mai poţi căsca de lene, iarăş,
Cînd ai o soră şi-un tovarăş ?
S-au luat de mîini şi au cutreierat
Grădina toată-n lung şi lat.

Să nu te miri că, şovăind şi mici,
Li se julea şi nasul prin urzici.

 

INSCRIPȚIE

Gîndul meu mîhnit mă-ntreabă :
Încă nu te-ai dumirit
De-ntîrzii și-ai rătăcit
Din silabă în silabă ?

Ploile m-au tot bătut,
N-au sfîrșit, nici început.

 

DE-ABIA PLECASEȘI

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-aș fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

 

IUBITEI MELE

Printre copacii morți de vremi,
Pe stratul frunzelor căzute,
Peste cărările pierdute,
M-ai tot chemat și mă tot chemi.
Dar azi, cînd dorul mă usucă,
Sunt osîndit numai să plîng,
Nu pot la piept să te mai strîng …
Fiind iubire-ai fost nălucă.

 

LACRIMĂ

Lacrimă e sfîntă, fată,
Îi-e sufletului dată,
Cînd graiul a încetat
Și tăcută, pustniceşte,
Numai lacrimă vorbește,
Cu oftatul mut și sfînt,
Despărțită de pămînt.

Dar cu seară împreună
Îți urează noapte bună.
Vii tu, lacrimă, din lună ?

 

EPIGRAF

Stihuri, zburați acum din mîna mea
Și schiopataţi în aerul cu floare,
Că păsările mici de catifea
Ce-ncep în mai să-nvețe și să zboare.

Stihuri, acum, porniți vă scuturați,
Că frunzele-aurite, pentru moarte.
Pustnicii tineri, trișți și delicaţi,
Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte.

Stihuri de suflet, dintre spini culese,
Îndurerate-n spic și-n rădăcini,
Pătrunde-ți, înțelese și neînțelese,
În suflete de prieteni și străini.

Și semănați, că noaptea ce vă naște,
Sfiială și-ndoieli unde-ți cădea,
Acel-ce -știe, însă nu cunoaște,
Varsă-ntuneric alb cu mîna mea.

 

FLORI DE MUCIGAI

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna că o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

 

DORMI?

Dormi, sufletul meu? te-ai culcat?
Plouă și singur mi s-a urît.
Vreau să nu te supăr.
Te-am văzut citind la lampa
Și n-am băgat de seama
Când ai închis oblonul din grădina,
Tărcat cu dungi egale de lumina.

Am bătut încet în fereastră
Și iar am bătut, mai tare,
Și am intrat în încaperea ta.
Curată rînduiala!
Cartea stă deschisă la pagină albă:
Toate paginile cărții erau albe.
Ce citeai tu într-o carte fără slove?

Patul era nedesfacut.
Cearșaful nou, perina proaspătă.
Unde ai plecat?
Unde umbli noaptea singuratec?
Încaltamintea ți-este neatinsă.
Nu e gunoi la ține.
Te-mbraci în cămășă de piatră
Și te încingi cu funie de-argint.
Tu n-ai nici sudoare,
Nici praf, nici scuipat.

Un ac îmi înglodeste inima străpunsă,
Medicule fără de prihană.
Sau e un cui de la Crucificat
Sau un ghimpe din cununa lui.
Vindecă-mă, suflete.
Vin-acasă, suflete.
Adu leacuri, suflete.

 

DRAGOSTE TÂRZIE

Da, te-aș iubi cum mă iubeșți și tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai așteptat vâltoarea să mă ia
Și să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele și cu-atati fiori?
Nu ți-ai dat seama, și de-abia
Vedeam și eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simțirea dragostei, ades nebună,
Răzlețe streine le-mpreună,
Și vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimașă, aprinsă, uscățivă,
Eșți tânăra, trufașă și frumoasă.
Mă vrei al tău și-atât, și nu-ți mai pasă
De toți ai tăi, de toți ai mei,

 Jertfiți unei femei.

Ai vrut să te desfaci dintre dantele
Să mi te dai că versurilor mele.
Beția te prinsese de o dată,
Și vreai să fii a mea de tot și toată,
Călcând o pravilă uitând
Că ai ieșit din rând.
Și te-am făcut să suferi, știu,
În ce aveai în ține mai zvacnit și viu.
M-am prefăcut că nu-nțeleg,
Că să rămâi ce ești, și eu întreg,
Și te-am jignit cu voie, să mă ierți,
Poți să blestemi și să mă cerți,
Din depărtarea care îți ascunde,
Cu plansii ochi, și coapsele rotunde.

 

DE-O FI SĂ MOR

De-o fi să mor, de-o fi să mor
Să mă lăsăți în vechea haină,
Vor ști doar codrii a mea taină…
La groapă mea dați zor, dați zor.

Cînd voi fi mort, în vreo trei scînduri
Să m-așezați, n-oi ști de gînduri,
Am fost și gînd, dar am trecut,
Am suspinat, dar am tăcut…

La groapă mea dați zor, dați zor…
De-o fi să mor, de-o fi să mor…

 

DESPĂRȚIRE

Când am plecat, un ornic bătea din ceață rar,
Atât de rar, că timpul trecu pe lânga ora.
I-am auzit întâia bătaie amândoi,
Pierzându-se-n noiembrie prelungă și sonoră.

Poate mai bate înca momentul de atunci,
Poate-a tăcut îndata și-așteaptă să mai vie
Îmbratisarea veche, din nou precum a fost,
Și lacrimile tale, în gara cenușie.

Cu limbile-i oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, că o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frânta-n geam.
Nu l-ai simțit că este părtaș la jalea noastră?

Te-ai împacat sau suferi de vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curma
Și cade-n geam bătaia la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat s-asculți, pe cea din urmă?

 

MIEZ DE NOAPTE

Eu sunt acel pe care l-am visat,
L-am căutat și-am vrut să-l născocesc,
Că prin gunoiul meu cel omenesc
Să treacă rază, ager și curat.

Acel ce-atinge neatins noroiul
Și poate duce drum și peste cer
Și să rămâie fier de este fier,
Rugină-n el să nu-și puie altoiul.

Să năzuiască-n marmură schimbare,
Singurătății, de sus, de stalactit,
Fiind cu toate-n veac nepotrivit
Și aripile fiindu-i veșnic călătoare.

Eu știu tăcea când visul a murit,
Și-n toată clipă-nalt câte-o statuie
Tăcerii, pe un drum ce suie
Neisprăvit.

 

OM CU OM

Un om fusese-o frunză și numai om cu om,
Au izbutit să crească și să se facă pom.
Că moare frunză-n ramuri, puiandră și ușure,
Copacul viețuiește și s-a-nmulţit pădure.
Tu-ți răsplăteșți ursită de grabnică pieire,
Făcîndu-te, din omul prigoanei, omenire.

 

ARICI, ARICI, BOGORICI

Ghem de spini și țepi uscate,
Stă-ntarit că-ntr-o cetate.
Poate trece un vecin
Peste el cu carul plin.

Că nu simte nici atît
Cît l-ai gîdilă pe gît.
Că să-l scoată, că să iasă,
Cîinii-l latră. Lui nu-i pasă.

Unul, încercînd un pas,
S-a ciocnit în ghimpi la nas.
Fiindcă tontul și netotul
Și-a virit în ace botul.

Dac-ar fi citit aici
El află ce-i un arici,
Însă cîinii n-au habar
De tipar și-abecedar.

Nesupus la gînd pizmaș,
Bogorici e drăgălaș
Cui îl ia cu prietenie
Cânta-i numai din tipsie
Și-ți și joacă o chindie.

 

Fă-te, suflete, copil

Fă-te, suflete, copil
Și strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moț și ciucuri,
Că să poți să te mai bucuri.

Strînge slove, cărți și până.
Da-le toate de pomană
Unui nou învățăcel,
Să se chinuie și el.

Gîndul n-o să te mai fure
Prin zăvoaie și pădure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngina și te minte.

Cînd tristețile te dor,
Uită tot și tilcul lor.

 

DOUĂ BUTOAIE

Două butoaie merg la vale.
Unul e plin și merge- agale.
Altul e gol și fuge-n goana mare
Și hărmălaia doagelor e-n stare,
Stârnind în valuri praful din șosea,
Să bage lumea în belea.

Dați-va-n lături, oameni buni, că vine,
Că o furtună, nu știu cine!
Dar larmă nu e de folos,
Butoiul gol e mult mai tacticos.

Așa și omul cel lăudăros,
Pe dinăuntru-i găunos,
Pe când acela care tace
E că butoiul plin și cu capace.
Unuia-i umblă gură fel de fel.
Celălalt, vorbește fapta pentru el.

 

ISCOADA

De cum s-a ivit lumina.
A ieșit din stup albina,
Să mai vadă, izmă creată
A-nflorit de dimineață?

Se-ngrijeste, gospodină
De-nfloreste și sulfina,
Căci plutise val de ceață,
Asta-noapte, pe verdeață.

A găsit toată grădina
Înflorită, și verbina,
Și s-a-ntors, după povața,
Cu o proba de dulceață.

 

BANUTUL

Auzise şi Dănuţ
Că un ou e cu „bănuţ”

Şi credea că oul moale-i
Puşculiţă cu parale.
Avea ca vreo şase ani
Şi visa să strângă bani,
Socotind pe uşi, cu cretă,
Cât costă o bicicletă.
Scormonind pe la găini,
Pe subt cloşti şi prin vecini,
A stricat, pe neştiute,
Ouă cam vreo două sute.
Dar s-a pus plângând să zbiere,
De necaz şi de durere,
Ce-a pierdut şi ce-a găsit !
Că s-a mai şi mâzgălit
Cu albuş cu gălbenuş.
De atunci şi pân-acuş,
N-a ajuns să se mai spele,
Că intrase mâzga-n piele,
A răcnit şi-a mai ţipat
Că măcar nu le-a mâncat,
Fierte, ochiuri sau răscoapte
La cafelele cu lapte.
El crezuse, băietanul,
Că bănuţu-i gologanul

Sau un leu frumos şi nou

Pus cumva în orice ou.
Nu ştia că-i stă pe fund
Oului un gol rotund
Pentru plod şi pentru pui,
Când ia trup făptura lui.
Că subt coaja strânsa caier
Stă păstrat un pic de aer,
Ca trezit din nesimţire
Puiul mamii să respire.

 

GREIERELE

A-nceput un greiere

Casa s-o cutreiere.

Şuieră

Şi flueră

Şi să dormi nu te mai lasă;

Parc-ar fi la el acasă.

Ducă-se în altă aia,

Că mi-a luat-o el odaia

Şi mă bate la ureche

Struna lui de sârmă veche.

De-o mai fi cum a-nceput,

Îmi iau traistă şi mă mut.

Ai văzut neruşinare?

Sâmbătă, amiaza mare,

Fără nici-o-nştiinţare,

A venit, s-a instalat

Şi s-a pus şi pe cântat.

Eu, ca omul aşezat,

Nu pun mâna pe pian

Decât rar, din an în an,

Pe oboi sau clavecin:

Să nu supăr pe vecin –

Dar şi-atuncia cu măsură

Şi cu degetul la gură,

Cânt vreo polcă sau vreo horă,

Pân’ la anumită oră.

Nepoftitului din casă

Prea puţin de noi îi pasă.

Îl tot caut în zadar

Şi nu dau de lăutar.

Dintr-un drâng cu limba frântă,

El s-a pus pe chef şi cântă,

Undeva, printr-un ungher,

La umbrelă, la cuier;

Îl aud de peste tot,

Şi din podini şi din pod

Şi nu mă pricep cum face

Că-l aud şi-atunci când tace.

De cinci ori am aţipit

Şi de cinci ori m-a trezit

Oaspetele afurisit.

Mă frământ, ascult, aştept

Cu duşmanul să dau piept,

Dar el, molcom şi haihui,

Dă din cobză şi din nai:

Ori că zgârăie pe scripcă,

Ori că râcâie o şipcă,

Câteodată pare, parcă,

Pe sticlete că-l încearcă

Sau că-ngână pe departe

Pila-n ciob de sticle sparte,

C-are multe destule

Şi gâtleje, dar şi scule.

Şi … atunci? Am luat în gură

Apă, şi cu-o stropitură

L-am scos dintr-o crăpătură.

Nimerisem, subt  perdea,

Într-un colţ de duşumea.

Îl văzui, se scutura,

Şi nu mai putea cânta.

Udă, leoarcă, răguşită,

Vocea-i moale e scâncită,

Şi caricatura bearcă

A uitat să şi mai meargă.

Mi se face, însă, milă

De făptura lui umilă.

Suferinţele mă dor.

Eram gata să-l omor.

Să-l omor că de ce cântă?

Gândul acesta mă-nspăimântă.

Ştie, oare, oarecine,

Viaţa lui de unde vine?

Tot ce poate, orişiunde,

E să cânte ghiersuri ciunte,

Şi câtu-i de mititel

Numai gura e de el,

Ca o trâmbiţă – şi nu zici

C-are-n guşe zece muzici?

Ştie-atâta, vai săracul,

A cântat, – ca pitpalacul,

Şi-are dreptul ticălos

Să nu cânte nici frumos.

Graiul lui e de-aşa fel

Că-l pricep ai lui şi el.

I-am prins trupul de un dram

Şi i-am dat drumul pe geam,

Şi-auzindu-l iar, de jos,

I-am urat : – Mergi sănătos!

 

Va invitam la o vizita virtuala la casa memoriala de la Martisor: APASA AICI

Junimea Română, din 2010 – Fondator și coordonator – Otilia Tunaru – Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler pentru Școala Junimea.

© Junimea Română 2020. Toate drepturile rezervate. Interzis să utilizați, copiați, distribuiți fără a preciza sursa.