Texte despre iarnă – Lectură în familie

 

 

Demult, într-o iarnă…

Mi-am trimis copilăria să

se dea cu sania.

Nu s-a mai întors…

De atunci, în nopți de decembrie,

pun un felinar în zăpadă,

doar-doar va găsi

Calea înapoi…”

(Marin Sorescu)

 

 

 

 

 

 

La săniuş, de Ion Agârbiceanu (fragmente)

 

La începutul săptămânii fluturau rar câţiva fulgi de nea prin văzduhul sur. Se opreau pentru o clipă nehotărâţi, apoi coborau iar şi iar se opreau. Parcă le părea rău după înălţimile din care veneau. Numai la o săptămână şi iarna s-a înstăpânit peste lume, până la marginea zării. Cojoc gros ca în anul acesta n-a mai avut dumneaiei de mult, vorbesc între ei bătrânii. Uliţele satului sunt acoperite de un covor alb şi gros. Casele par mai mici, dormitând sub acoperişurile grele. Gerul s-a mai muiat şi copiii satului au şi pornit cu săniuţele pe coastă. Locul e larg, aşa încât pot pleca deodată zeci de săniuţe ce vin ca trăsnetul până la poale. Mult s-au mai rugat Vasilică si Niculăiţă de părinţi să-i lase şi pe ei cu săniuţa.

– Dacă păţiţi ceva? Acolo sunt şi sănii mai mari care vă pot doborî.

Dar, până la urmă, au primit îngăduinţa. Se făcură amândoi cai şi porniră în fugă către coasta săniuşului. Obrajii le ardeau de bucurie şi ochii le scânteiau.

– Şezi tu înainte, Vasilică!

– Ba şezi tu!

–  Să şadă cel care ştie sania mai bine, zise un băiat de alături.

Până la urmă se aşeză Vasilică în faţă. Apoi ceru să conducă si Niculăiţă. Sania se răsturnă de două ori. Trecu la cârmă iar Vasilică. Şi tot aşa, nici nu ştiau cum fuge timpul. Se înseră când copiii intrară în curte. – Acum se vine? le strigă mama. N-aţi păţit nimic?

– N-am păţit.

Şi copiii intrară bucuroşi în casă, cu gândul că a doua zi vor merge iar la săniuș.

 

Povestirea „La săniuș” a fost publicată în anul 1959 în „File din cartea naturii” de Ion Agârbiceanu.

 

 

Pomul Crăciunului – de George Coșbuc

 

Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,

Padurea iarna doarme, c-așa vrea Dumnezeu.

 

Si numai câte-un viscol o bate uneori,

Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsa de fiori.

 

Si tace-apoi si-adoarme, cand viscolele pier,

In noaptea asta insa, vin ingerii din cer.

 

Si zboara-ncet de-alungul padurilor de brad,

Si cânta-ncet si mere si flori din sân le cad.

 

Iar florile s-anina de ramuri pâna jos

Si-i cântec si lumina si-asa e de frumos!

 

Iar brazii se desteapta, se mira asta ce-i,

Se bucura si cânta ca ingerii si ei.

 

Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,

Dar uite ce-ti trimite dintr-insa Dumnezeu.

 

Un inger rupse-o creanga din brazii cu faclii,

Asa cum au gasit-o, cu flori si jucarii.

 

Departe intr-un staul e-n fasa-acum Iisus,

Si ingerii, o, câte si câte i-au adus.

 

Dar el e bun si-mparte la toti câti il iubesc,

Tu vino, si te-nchina, zi: „Doamne-ti multumesc”.

 

Iarna – de Vasile Alecsandri

 

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

 

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;

Soarele rotund şi palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

 

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,

Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.

 

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

 

 

Iarna – de George Coșbuc

 

Iarna-i un vestit dulgher

Că ea poate, când voieşte,

Peste râuri pod să puie,

Fără lemne, fără cuie,

Fără niciun pic de fier;

Şi găteşte-aşa deodată,

Pod întreg, dintr-o bucată.

Iarna-i grădinar, când vrea

Pune albe flori la geamuri,

Fără frunze şi cotoare,

Fără chiar să aibă soare,

Numai cum le ştie ea.

Mie-mi plac, că sunt de gheaţă.

 

Decembre – de George Bacovia

 

Te uită cum ninge decembre …

Spre geamuri, iubito, priveşte –

Mai spune s-aducă jăratec

Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,

La horn să ascult vijelia,

Sau zilele mele – totuna –

Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,

Şi vino şi tu mai aproape, –

Citeşte-mi ceva de la poluri,

Şi ningă … zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,

Şi toate din casă mi-s sfinte, –

Te uită cum ninge decembre …

Nu râde … citeşte-nainte.

E ziuă şi ce întuneric…

Mai spune s-aducă şi lampa –

Te uită, zăpada-i cât gardul,

Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă …

Potop e-napoi şi nainte,

Te uită cum ninge decembre …

Nu râde … citeşte-nainte.

 

 

Primii fulgi – de Grigore Vieru

 

A venit un fulg la geam

Şi s-a aşezat pe ram.

Ramul bate-n geam – Vedeţi?

Vine iarna, măi băieţi!

Şi-au ieşit copiii, voi,

Mai micuţi, mai măricei,

Să-i culeagă albi şi moi,

Ca pe nişte ghiocei.

 

Fulgul de zăpadă (autor anonim)

 

Pe obraz, pe nas, pe umăr,

Tot cad fulgii fără număr.

Mi-a căzut în palmă unul.

Iute, iute închid pumnul.

Deschid pumnul. Unde-i fulgul?

Am în mână un strop de rouă,

Sau un bob de apă? Plouă?

S-a topit în mâna mea,

Ca o lacrimă de nea.

 

Un gând de iarnă – de Adrian Păunescu

 

Când primele ninsori or să se cearnă,

Atunci va fi mai greu de cei plecaţi,

Atunci să cânţi peste al vieţii zaţ,

Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

 

Prin lume numai oameni de zăpadă,

Un foc din vatra stânilor să smulgi,

Şi, cu puterea disperării dulci,

Să-l laşi deasupra spațiului să cadă.

 

Se vor aşterne între noi vecernii,

Din clopote cădea-vor chiciuri mari,

Atunci visez, frumosă, să apar

La marile instanţe ale iernii.

 

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,

Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.

 

Gerul – de Vasile Alecsandri

 

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire

Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;

El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori

C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte

Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,

El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,

Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,

Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,

Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri

Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare

Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe nare.

O! tu, gerule năprasnic, vin, îndeamnă calul meu

Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

 

 

Ninge – de Otilia Cazimir

 

Ssst! Micuţa gerului,

Cu mânuţa îngheţată,

Bate-n poarta cerului

Şi întreabă supărată;

 

– Unde-s stelele de sus?

– Iaca, nu-s!

Vântul rău le-a scuturat

Şi le-mprăştie prin sat.

 

Uite una: s-a desprins

Dintr-o margine de nor

Şi coboară-ncetişor…

– Oare-a nins?

 

E un fulg şi-i cel dintâi

Şi aduce-n vânt, ninsoare,

Drumuri albe peste văi,

Râs curat în ochii tăi,

Sănioare,

Zurgălăi…

 

Iarna pe uliță – George Coșbuc

 

A-nceput de ieri să cadă

Câte-un fulg, acum a stat,

Norii s-au mai răzbunat

Spre apus, dar stau grămadă

Peste sat.

 

Nu e soare, dar e bine,

Și pe rău e numai fum.

Vântu-i liniștit acum,

Dar năvalnic vuiet vine

De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,

De pe coasta vin țipând

Și se-mping și sar râzând;

Prin zăpadă fac mătănii;

Vrând-nevrând.

Gură fac că roată morii;

Și de-a valma se pornesc,

Cum prin gard se galcevesc

Vrăbii gureșe, când norii

Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,

Stau pe-ncaierate puși;

Cei mai mici, de foame-aduși,

Se scancesc și plâng grămadă

Pe la uși.

Colo-n colț acum răsare

Un copil, al nu știu cui,

Largi de-un cot sunt pașii lui,

Iar el mic, căci pe cărare

Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul

Și-o târăște-abia, abia:

 

Cinci că el încap în ea,

Să mai bată, soro, vântul

Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,

Mă-să l-a trimis în sat,

Vezi de-aceea-i încruntat,

Și s-avanta, și se crede

Că-i bărbat;

Cade-n brânci și se ridică

Dând pe ceafă puțintel

Toată lână unui miel:

O căciulă mai voinică

Decât el.

Și tot vine, tot înoată,

Dar deodată cu ochi vii,

Stă pe loc să mi te ții!

Colo, zgomotoasă gloată,

De copii!

El degrabă-n jur chiteste

Vrun ocol, căci e pierdut,

Dar copiii l-au văzut!

Toată ceață năvălește

Pe-ntrecut.

Uite-i, mă, căciulă, frate,

Mare cât o zi de post

Aoleu, ce urs mi-a fost!

Au sub dansa șapte sate

Adăpost!

 

Unii-l iau grăbit la vale,

Alții-n glumă parte-i țîn

Uite-i, fără pic de vin

S-au jurat să-mbete-n cale

Pe creștin!

Vine-o baba-ncet pe stradă

În cojocul rupt al ei

Și încins cu sfori de tei.

Stă pe loc acum să vadă

Și ea ce-i.

S-oțărăște rău bătrână

Pentru micul Barbă-cot.

Ați înnebunit de tot

Puiul mamii, da-mi tu mâna

Să te scot!

Cică vrei să stîngi cu paie

Focul când e-n clăi cu fan,

Și-apoi zici că ești român!

Biata bab-a-ntrat în laie

La stăpân.

Că pe-o bufnit-o-nconjoară

Și-o petrec cu chiu cu vai,

Și se țîn de dansa scai,

Plină-i stramta ulicioară

De alai.

Nu e chip să-i faci cu bună

Să-și păzească drumul lor!

 

Rad și sar într-un picior,

Se-nvartesc și țipă-ntruna

Mai cu zor.

Baba și-a uitat învățul:

Bate,-njură, da din mâini:

Dracilor, santeti păgâni?

Maică mea! Să stai cu bățul

Că la câini!

Și cu bățul se-nvarteste

Că să-și facă-n jur ocol;

Dar abia e locul gol,

Și mulțimea năvălește

Iarăși stol.

Astfel tabăra se duce

Lălăind în chip avan:

Baba-n mijloc, căpitan,

Scuipă-n san și face cruce

De Satan.

Ba se răscolesc și câinii

De prin curți, și sar la ei.

Pe la garduri ies femei,

Se urnesc mirați bătrânii

Din bordei.

Ce-i pe drum atâta gură?

Nu-i nimic. Copii ștrengari.

Ei, auzi! Vedea-i-aș mari,

Parcă trece-adunătură

De tătari!

Crăciunul copiilor – Octavian Goga

 

Dragi copii din țara asta,

Vă mirați voi cum se poate,

Moș Crăciun din ceriu de-acolo

De le știe toate-toate…

Uite cum, vă spune tata…

Iarna-n noapte pe zăpadă

El trimite câte-un înger

La fereastră să vă vadă…

Îngerii se uita-n casă

Văd și spun – iar moșul are

Colo-n ceriu la el în tindă,

Pe genunchi o carte mare…

Cu condei de-argint el scrie

Ce copil și ce purtare…

Și de-acolo știe moșul

Ca-i șiret el, lucru mare…

 

 

Baba iarna intră-n sat… de Otilia Cazimir

 

Alergând, ca de năpastă,

Au venit buluc pe coastă

Doi băieţi

Mai isteţi,

Să dea veste

La neveste

C-au văzut în deal la stână,

Coborând din vârf de munte,

Peste ape fără punte,

Iarna sură şi bătrână…

 

 

Mai târziu, mai pe-nserat,

A intrat şi baba-n sat:

Uite-o-n capul podului,

În văzul norodului,

Pe-un butuc de lemn uscat,

Cu cojoc de căpătat,

Cu năframa de furat,

Cu catrinţa de aba

Vântul să-l strecori prin ea!

Şi cum suflă-n pumnii reci,

Scoate pâcla pe poteci,

Iar pe fund de văi destramă

Neguri vinete, de scamă…

 

Şi-au ieşit băieţii mici,

Mici şi mulţi

Şi desculţi,

Şi câţiva mai măricei

Cu biciuşti şi cu nuiele

Şi cu prăştii subţirele,

Să alunge de pe-aici

Iarna cea cu gânduri rele…

Doamna-gerului, bătrâna,

S-a sculat de la pământ.

Şi-nălţând spre cer o mână,

Ca o cumpănă uscată

De fântână.

 

A pornit în jos pe vânt,

Încruntată,

Blestemând,

Şi-a lăsat în urma ei

Promoroacă şi polei;

Pe ogoare,

Corbi şi cioare

Prin păduri,

Lupii suri,

Şi de-a lungul drumului

Numai scama fumului…

 

 

Colinde, colinde – Mihai Eminescu

 

Colinde, colinde,

E vremea colindelor,

Căci ghiaţa se ‘ntinde

Asemeni oglinzilor.

Şi tremură brazii

Mişcând ramurele,

Căci noaptea de azi-i

Când scântee stelele.

 

Se bucur copiii,

Copiii şi fetele,

De dragul Mariei

Îşi piaptănă pletele…

De dragul Mariei

Şi al Mântuitorului

Luceşte pe ceruri

O stea călătorului.

 

 

Noapte de iarnă, de Otilia Cazimir

 

Luna plină-a răsărit,

Sus pe deal s-a odihnit,

Şi pe cerul ca oglinda

A pornit-o cu colinda.

Iar în calea ei senină,

Câte-o stea se dă pe gheată

Însemnând o dungă lină

Şi subţire, ca o aţă

De lumină.

Ninse, dealurile dorm.

Doar oraşul, alb sub lună,

Geme, zbârnâie şi sună

Ca un contrabas enorm.

Iarna, de George Cosbuc

Iarna-i un vestit dulgher

Că ea poate, când voieşte,

Peste râuri pod să puie,

Fără lemne, fără cuie,

 

Fără nici un pic de fier;

Şi găteşte-aşa deodată,

Pod întreg, dintr-o bucată.

Iarna-i grădinar, când vrea

 

Pune albe flori la geamuri,

Fără frunze şi cotoare,

Fără chiar să aibă soare,

Numai cum le ştie ea.

 

Mie-mi plac, că sunt de gheaţă,

Dar când sufli, pier din faţă.

 

 

Fulgul de zăpadă

 

Pe obraz, pe nas, pe umăr,

Tot cad fulgii fără număr

S-a oprit în palma unul,

Iute, iute, închid pumnul

Desfac pumnul,

Unde-i fulgul?

Am în mână-un strop de rouă,

Sau un bob de apă, plouă?

S-a topit în mâna mea.

 

 

Gerul

Astă noapte gerul

A bătut la geam.

Cine să-l audă?

Dacă eu dormeam.

A căzut zăpadă

și s-a luminat…

Vai! Ce flori frumoase

Gerul a pictat.

 

Primii fulgi

Iarna scutură zăpadă

Peste pomi, câmpii și case.

Cad fulgi mari, cât porumbeii

Și fulgi mici, cât ghioceii.

 

 

Brăduleț, brăduț drăguț

 

Brăduleț, brăduț drăguț,

Ninge peste tine!

Haide, hai, în casa mea,

Unde-i cald și bine

Pom de Anul Nou te fac,

Cu beteala am să te-mbrac

Și steluțe, o mie!

 

 

Ninge, ninge

 

Ninge, ninge, ninge-ncetișor

cade, cade câte-un fulgușor.

Hai copii la derdeluș

Hai copii la saniuș.

Ninge, ninge, ninge-ncetișor

Cade, cade-un fulg ușor

Câmpul, pomii-ntregul sat

Haina albă-au îmbrăcat.

 

 

Vine, vine iarăși iarna – de Elena Farago

 

Vine, vine iarăşi iarna,

Ninge-afară, ninge.

Mulţi copii afară sunt,

Laudă colinde.

Doar bunica stă în casă,

Spune o poveste.

Despre marele Iisus,

Spune o poveste.

Ger cumplit

 

Gol, în crivăț, stă-n ograda,

Omul nostru de zăpadă

Nici șoșoni n-are măcar

Nici mănuși și nici fular.

-Mama, ada-l la căldură,

Și să-i dăm că-i tare frig,

Ceai fierbinte și-un covrig!

 

Picturi de la clasa de arte, școala românească Junimea din Montreal: Aurora boreală, Mara Gherasim.