Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet român, politician de extremă dreaptă, prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 și membru al Academiei Române din anul 1920.

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de pe versantul nordic al Carpaților Meridionali, în casa de pe Ulița Popilor nr. 778, fiind fiul preotului ortodox Iosif Goga și al Aureliei, învățătoare (și colaboratoare în tinerețe la ziarul Telegraful Român și la revista Familia). Între anii 1886-1890 Goga a urmat școala primară din satul natal, avându-l învățător pe Moise Frățilă, intelectual patriot, personajul posibil din poezia Dascălul, așa cum sora sa, Victoria, stinsă din viață de timpuriu, a fost personajul din Dăscălița.

Cea mai mare parte a vacanțelor, așa cum povestește Octavian Goga în diverse texte autobiografice, le-a petrecut în satul natal al tatălui său, Crăciunelu de Sus, județul Alba. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă; circa 20 % din familiile din sat poartă numele de Goga. Poetul spunea: „Viața țăranilor de pe delnițele Crăciunelului mi-a fost sursă de inspirație pentru «Plugarii și Clăcașii»”.

În 1890 poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”), ale cărui cursuri le-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Brașov (în prezent Colegiul Național „Andrei Șaguna”). La absolvirea liceului, în 1900, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-le în 1904.

Pe 14 octombrie 1906 se căsătorește cu Hortensia Cosma, fiica cea mică a politicianului și bancherului Partenie Cosma, directorul Băncii „Albina” din Sibiu, unul dintre cei mai înstăriți români din Transilvania. Ceremonia a avut loc la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, nași fiind Alexandrina și Alexandru Vlahuță. Această căsnicie s-a destrămat după 14 ani, când Goga s-a îndrăgostit de cântăreața Veturia Triteanu, născută Mureșan, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1921.

 

Debutul publicistic

În numărul din 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat prima poezie, Atunci și acum, semnată „Tavi”. Ion Pop-Reteganul de la Revista Ilustrată (Bistrița) i-a scris la poșta redacției: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligență, că poți deveni mare. Ziua bună de dimineață se arată. Nu cumva să neglijezi datorințele de studinte.” După aceste încurajări i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise șaptesprezece ani.

Următoarele poezii pe care le-a publicat în Revista Familia a lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie) și în ziarele Tribuna și Luceafărul (nr. 11, 1 decembrie 1902, nr. 14 – 15, 1 august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot „Octavian” și apoi „Nic. Otavă”. Abia la 15 septembrie 1903 a semnat, în Luceafărul, prima poezie (Sfârșit de septembrie), cu numele „Octavian Goga”.

La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista Luceafărul, publicație pentru cultura națională și unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga și-a publicat majoritatea poeziilor. Înființarea revistei s-a datorat studenților români care activau la Budapesta în cadrul Societăți „Petru Maior”: Al. Ciura, semnatarul articolului „În loc de program” din primul număr, și Goga, cel care în 1933 a afirmat că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească și cu conștiința literară din acele vremi”. Majoritatea creațiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905) au apărut în revista Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca talent literar autentic.

În 1904 a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 – 92) cunoscuta poezie Oltul, apoi în nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscălița, semnate „Nic. Otavă”, iar în 1905, poeziile: PlugariiLăutarulDascălulRugăciune și Clăcașii.

 

Opera poetică :

Moș Crăciun – de Octavian Goga
Moș Crăciun cu barba albă, moș Crăciun cu traista plină,
Vechi stăpân atât de darnic al copilăriei mele,
Azi la noi în sat te-așteaptă toată casa cu lumină,
Cu colinde și cu cântec și cu crai ceteți de stele.Tu te furișezi în taină pe la fiecare poartă,
Cu pășirea ta tiptilă nu lași urme pe zăpadă,
Dar te simte-ntreg cuprinsul oropsiților de soartă,
Când lași binecuvântarea peste capul lor să cadă.

Tu cobori și-n sara asta, tu cobori ca totdeauna,
Pe pământul greu de rele, sol bătrân de gânduri bune,
Și-nveșmânți c-un văl de pace răzvrătirea-nviforată…
Cum te-așteaptă-n sat la mine!… Du-te, du-te,
Moș Crăciune…

De nu ți-o fi peste mână treci și pe la casa noastră,
Biată mama-ngândurată azi e singură la masă,
Tu măcar o rază-n suflet îi trimite pe fereastră,
Când vezi neatins și vinul și colacul de pe masă.

Apoi pleacă, Moș Crăciune… pe oriunde-și duce darul
Bătrâneasca și cinstita și curata noastră lege;
Numa-n lumea mea străină nu-ncerca să treci hotarul,
Căci și inima și casa ți-s închise-aici, moșnege!…

Doina – de Octavian Goga

 

O doină plânge sus pe culme,
Din fluier unde limpezi cad,
Și legănate lin s-afundă
În pacea codrilor de brad…Cântare, meșteră cântare,
Te stingi acum încet-încet,
Și-adormi pierdută-n tremurarea
Oftării blânde din brădet…

Mi-ai picurat un strop în suflet
Din taina vremii de demult,
Și plânsul veacurilor duse
Mă înfioară când te-ascult…

Cum te-ai topit acum în noapte,
Eu stau cu inima la sfat:
În care brad, de care creangă
Plânsoarea ta s-a aninat?…

Și cât vei mai trăi acolo,
Tu, soră pururea cu noi,
Când va fi mort de mult ciobanul,
Și moartă turma lui de oi?…

Târziu odată – cine știe? –
Trecând pe-aici un călător,
Te va culege dintr-o floare,
De după-o aripă de nor…

Te-a coborî în largul văii,
Și-o lume te va asculta,
Și-o lume-ntreagă va începe
Să plângă cu durerea ta…

Oaspe vechi (fragmente) – de Octavian Goga
……
Când te iveai, din pragul bolții, cu albă pulbere de stele,
Durai o punte argintată la ferestruia casei mele.
……
Se furișa încet pe-o rază la patul meu, să mă alinte
Cu neastâmpărul albastru din căutătura lui cuminte.Cu degetele moi și albe pe ochi mă mângâia… pe frunte…
Râdea cu glasul lui de clopot când da de firele cărunte…

Îmi dezgropa povești uitate, și cu făptura lui sprințară
Îmi deștepta un zvon de frunze, un glas de cântec de la țară.

Venea la mine busuiocul, veneau și flori de sânziene,
De mână mă ducea copilul în țări cu feți și cosânzene…

Cum trece vremea nendurată și pururi cumpăna și-o saltă…
M-a dăruit c-o mână soarta, dar m-a furat cu ceealaltă…

Azi încăperea mea e largă, dar noaptea-i mută și săracă,
Stau singur și aud aievea cum toate-n juru-mi prind să tacă.

Nu mă mai știe vechiul oaspe… odată mi-a deschis pe-o clipă…
Și nu m-a cunoscut, sărmanul… Cutremurat, s-a dus în pripă…

Pesemne c-a murit acuma, ori ursitoarea nu-l mai lasă…
Copilăria mea senină, tu nu mai vii la mine-n casă…

Stramosii (fragmente) – de Octavian Goga
Nu mor strămoșii niciodată,
Războiul lor în noi și-l poartă,
Căci li-e țărâna spulberată,
Dar nu li-e dușmănia moartă.
…………
Cum ne privim acum în față,
Potrivnici însetați de luptă,
Neiscusința noastră-nvață
Din ura lor neîntreruptă.
Noi suntem flacăra pribeagă
Din nemblânzita lor văpaie,
Cu moștenirea noastră-ntreagă
Venim pe câmpul de bătaie.Cu mine vin, roiesc întruna
Cei fără neam și fără număr,
Ce-au sprijinit întotdeauna
Eternitatea pe-al lor umăr.
Vin cei de-o lege cu pământul,
Copiii soarelui de vară,
Eu, solul lor, le port cuvântul,
Și-n suflet, sfânta lor povară.

………
 Vin bieți țărani munciți de sapă,

Și vin haiduci cu flinta lungă.
Sosesc cu dorurile toate,
Sărmanii nu mai pot s-adaste:
Venit-am, măre, strănepoate,
Să ne primești la tine-n oaste!

Le zic supus: Veniți de-acuma,
Străbuni din lunga vremii cale,
Și dați-mi cântecul și gluma
Și nesfârșita voastră jale.
Veniți, căci glasul vostru-nvie
Un nou zorit de dimineață,
Voi ce-ați murit o veșnicie
Sunteți flămânzi azi de viață!

Ei vin cu suflete-nnoptate,
De-aceea sfarmă lanțuri grele,
De-aceea urlă și se zbate
Durerea-n cântecele mele.

…….
  Vă văd, și oastea mea pe-acasă
Mi-o-ndemn încet să se strecoare:
Vai toată ura mea mă lasă,
Căci sărăcia ta mă doare…

 

Din volumul Poezii (1905), de Octavian Goga

RUGĂCIUNE

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Și cu povața ta-nțeleaptă,
În veci spre cei rămași în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minții mele taina
Și legea farmecelor firii,
Sădește-n brațul meu de-a pururi
Tăria urii și-a iubirii.
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina
Și zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Și de durerea altor inimi
Învață-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliții-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoșată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Și cum sub bolta lui aprinsă,
În smalț de fulgere albastre,
Încheagă-și glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

PLUGARII

La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;
Voi singuri străjuiți altarul
Nădejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plânsul strunei mele,
Creștini ce n-aveți sărbătoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziți din lacrimi și sudoare.

Cu mila-i nesfârșită, cerul
Clipirii voastre-nduioșate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Și inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De șopot tainic de izvoare.

În coapsa grăitoarei miriști
Devreme plugul vostru ară;
E primăvară pe câmpie,
Și-n ochiul vostru-i primăvară.
Blând tainele vi le desface
Din sânu-i milostiva glie,
Căci toată floarea vă cunoaște
Și toată frunza ei vă știe.

Purtați cu brațele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Sub strălucirea-nlăcrimată
A dimineților de vară.
Și nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului părinte,
De sus, pe frunte vă așază
Cununa razelor lui sfinte.

A voastră-i jalea cea mai mare,
A voastră-i truda cea mai sfântă,
Stăpânul vitreg vă lovește,
Când cerul bine-vă-cuvântă.
Dar dacă-n schimbul pâinii voastre,
Piticul vă plătește fiere,
Îndurător v-ascultă Domnul
Și vă trimite mângâiere.

Când doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă,
La voi coboară Cosânzeana,
A visurilor noastre doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Și-n aur zânele bălaie:
Atâta strălucire-ncape
În bietul bordeiaș de paie.

Frați buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolți albastre,
Sfințiți cu roua suferinții
Țărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele și râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora.

A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frânge,
Al meu e cântul ce-n pustie
Neputincioasa jale-și plânge.
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare.
Trăiește-nfricoșatul vifor
Al vremilor răzbunătoare.

 

RUGA MAMEI

  (fragment)

Să-mi plec genunchii iară,
Să-ți spun iar ce mă doare,
Preasfântă născătoare
Și pururea fecioară!
Cu ochiul tău din ceruri,
Atoatevăzătorul,
Tu mi-ai văzut feciorul,
Și mi-ai văzut necazul…

În doftori n-am credință…
Să-l pui iar în picioare,
Să-i rumenești obrazul,
La tine-i cu putință,

Preasfântă născătoare.
Azi rogu-mă iar ție,
Cum rogu-mă de-a pururi
La sfânta liturghie…

Atâta bogăție
Avem și noi la casă!
Umblat-a mult băiatu
Și știe multă carte,
Adusă de departe,
Doar chiar de la-mpăratu!
Și are-nvățătură,
Din carte și din gură,
Mai multă și ca popa,
Ca popa Irimie.
Și cum aș vrea, preasfântă,
Norocul să mi-l ție,
Să-l văd iar ca odată,
Cu fața-mbujorată,
Cu ochi de fată mare,
Cum a plecat de-acasă…
Să-și caute mireasă,
Subțire ca o floare,
Ca floarea de cicoare.
Să facem nuntă mare.
Să curgă râuri vinu,
Să joace și vecinu,
Vecinu Niculaie.
Și să-și arunce-n grindă
Căciula lui de oaie,
Și să roiască-n tindă
Tot domni cu-nvățătură,
Să cânte toți din gură

Și-n horă să se prindă.
Să-l văd în hora mare
Pe el c-o domnișoară,
Preasfântă născătoare
Și pururea fecioară!…
Umblat-a mult băiatu
Și știe multă carte,
Adusă de departe,
Doar chiar de la-mpăratu!

 

COPIILOR

I

Veniți la sânul meu cu toții,
Copii cu frunțile senine,
Veniți să primeniți izvorul
Nădejdii mele de mai bine!

Voi sunteți roua dimineții
Ce scânteie neștiutoare
Că poartă-n ea întreg argintul
Curat al razelor de soare.

Din glasul vostr-un dulce clopot,
Ce mângâie-un amurg de seară,
Învață sufletul meu, bietul,
Să creadă-n flori și-n primăvară.

Și parcă înțeleg mai bine
Privighetoarea care cântă…
Veniți, veniți! Mi-atât de dragă
Zburdălnicia voastră sfântă.

Căci râsul vostru plin, năvalnic,
Ca unda râului de munte,
Îmi amuțește-ndurerata
Poveste-a firelor cărunte.

Și parcă-mi picură un cântec
La poarta minții mele reci:
O dulce-ntârziată rază
Din raiul meu pierdut pe veci…

II

Copii, cu ochii mari și limpezi
Ca raza nopților albastre,
De ce purtați și voi osânda
Ce-a scris ursita firii noastre?

O jale sufletu-mi despică
Și-mi frânge visurile-n două,
De glasul minții mă cutremur:
… Și voi veți fi asemeni nouă!…

Când înțeleg c-aceleași patimi
Și-aceleași năzuinți deșarte,
Cum vor călăuzi în oarba
Prăpastie ce ne desparte,

Că ochii voștri-n care arde
Azi vraja basmelor cu zmeii,
Rătăcitori, în drumul vieții
Cum au să mintă, fariseii,

Atunci o scârbă mă supune
Și-un gând păgân mă înfioară,
Și sufletul meu fierbe-asemeni
Acelui crai de-odinioară

Ce-a omorât în fașă pruncii…
. . . . . . . . . . . .

Orânduiala ta-i amară,
Mărite domn al lumii noastre…
Eu nu mai cred în primăvară!…

 

DORINȚA

Departe-aș vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineața de Florii
Să mă cunun cu tine.

Să ne-așezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Și tu, cea mai frumoasă.

Să vie și mama la noi,
Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pământ mai are.

Acolo să trăim în munți
De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Și să le spun din carte:

Că sunt din neam împărătesc,
Din țară-ndepărtată,
Că tot pământul rotogol
Era a lor odată…

Și că azi oamenii-nvățați
Așteaptă să se nască
Un tânăr crai coborâtor
Din legea românească.

Copiii noștri să-i înveți
Tu: Crezul… Născătoarea…
S-ajung să-i văd cântând pe toți
În strană, sărbătoarea.

Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deșerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: „Dumnezeu să-l ierte!”

Iar popii nostru-ntâmplător
Vreun oaspe-atunci să-i vie:
„Pe cine-ngropi, părinte, azi?”
„Pe-un om de omenie!…”

 

Poezii din volumul Din umbra zidurilor (1913) de Octavian Goga:

REVEDERE

Tu, minunată poezie,
Uitatul meu ostrov de flori,
Îmi mai deschizi azi poarta mie,
Când mă întorc din pribegie,
Străin cu pași rătăcitori?

Îmi tremură durerea-n gene
Cum calc pe vechiul drum bătut;
Sărmane crânguri și poiene,
Vă năpădiră buruiene
De când noi nu ne-am mai văzut…

Ca un drumeț din altă țară
În cale mă opresc ș-ascult:
Aș vrea-n grădina solitară
Un glas să-mi reînvie iară
Din praznicele de demult.

Dar val de neguri mă-mpresoară,
Furtuni au bântuit pe-aici,
Nu-s stelele de-odinioară,
Pe urma lor abia mai zboară
Un roi plăpând de licurici…

Printre cărări dărăpănate
Cresc spini, iar flori de-mi mai răsar,
Se-nclină toate-nrourate
Cu lacrimile adunate
În drum de bietul grădinar.

 

EU ȘTIU UN BASM

Eu știu un basm de mult uitat
C-un cântăreț rătăcitor,
Ce strunele și-a încordat
Pe rând, la poarta tuturor,
Și-n cântecu-i înviforat
A plâns de lacrimile lor.

Din goana lui s-au ridicat
Văpăi și valuri de scântei,
Bărbații s-au oprit în sfat
Și s-au oprit în drum femei,
O lume-ntreagă și-a legat
De glasul lui plânsoarea ei…

Cântând prin codri de brădet,
Drumeț pe larguri de pământ,
Așa s-a risipit încet,
Ca frunza spulberată-n vânt:
Nu visul lui nemângâiet,
Amarul altora l-a frânt.

Pe urma lui creștea popor
Și se ruga cu chip duios:
– Mai spune-ne câte ne dor
Și câte suflete ne-au ros,
Pribeagule, stihuitor,
Le plângi atâta de frumos!…

El, ascultând al lor cuvânt,
A chibzuit și-a priceput
Că pururi fără crezământ
Durerea lui l-a petrecut
Și că-n sălbaticu-i avânt
Străine doruri l-au durut…

Atunci o clipă s-a-ntâmplat
– Mai vreți voi basmul să vi-l spui?-
Că jalea lui a lăcrimat,
Dar a-nțeles că nime nu-i,
În tot norodul adunat,
Să vază lacrimile lui…

 

Din volumul de poezii Ne cheamă pământul (1909) de Octavian Goga :

SUFLETUL

Era puternic. – Dumnezeu din ceruri

A revărsat pe fruntea lui lumină.

Un cântăreţ al dorurilor multe,

Poet supus visării fără nume,

Era frumos, în pacea lui senină,

Şi vieţuia neînţeles de lume.

Lui îi spuneau într-aripate şoapte,

Şi stelele şi lucrurile toate,

Cu glas vrăjit de mută armonie,

Cu-atâta slavă cerul i-a fost darnic;

Dar pentr-un vis din zări îndepărtate

O biruinţă el cerşea zadarnic.

Aşa s-a stins cel mare-n întuneric…

Singurătatea-i străjuie mormântul,

Şi pe movilă soarele-i coboară,

Peste podoaba teilor în floare.

Tremurător, un cântec poartă vântul

Asemeni unei păsări călătoare.

Azi, lutul mort în groapă se desface,

La sânu-i rodnic îl primeşte glia

Şi se-nfrăţeşte cu pământul tată…

……………..

Eu te întreb, drumeţ oprit în cale,

Ce-ai ocrotit pe strune poezia:

Ce-a mai rămas din cântecele tale?

*

Tu, numai tu, cel îmbătat de soare

Şi de lumina sfânt-a dimineţii,

Tu, chinuit de nemplinite doruri,

Ce ţi-au zdrobit şi inima şi struna,

Tu, -nsângerat, dar neînvins al vieţii,

Tu, suflete, trăi-vei totdeauna!

Când pacea dulce-mbrăţişează bolta

Şi florile cu roua se sărută,

Şi când extazul dragostei curate

Va tremura în adâncimi de zare,

Se va-mpleti în el, nepricepută,

Viaţa ta şi sfânta ta visare.

Furtunile când zbuciumă văzduhul

Şi vifore-n păgână răzvrătire

Aprind temutul fulgerelor caier,

Când îngenunche pocăita minte,

Tu gemi atunci, cu îngrozita fire,

Cutremurat de-aducerile-aminte.

Când limpede va legăna amurgul

În lumi de stele-un cântec de fecioare,

Un cântec care-şi flutură sfiala,

Şi-aprins, văpaia patimii răsfrânge,

Atunci, topit în ruga-i arzătoare,

Tu, suflete, cu jalea lui vei plânge…

*

Dar, câtă vreme lunci vor fi în floare

Şi-un trandafir va mai trăi în fire,

Cât buzele vor cere sărutare

Şi florile vor cere stropi de rouă,

Şi câtă vreme, tainică iubire,

Scânteia ta vei mai aprinde, nouă;

Când crini nuntesc în razele de soare

Şi mândri ţin alaiul strălucirii,

În vifore şi în adânc de mare,

În stelele ce râd în împrejururi,

Pierzându-te în taina sfânt-a firii,

Vei dăinui tu, suflete, de-a pururi…

 

RĂSUNĂ TOACA

Răsună toaca de utrină
În pacea unei nopți târzii
Și, rând pe rând, câte-un opaiț
S-aprinde-n mutele chilii…

De glasul ei tresai pe pernă,
Măicuță, tu, cu chip frumos,
Și-alergi în grabă la altarul
Mântuitorului Hristos…

Te văd în colțul vechi de strană
Cum stai supusă de răstriști,
Și-atâta jale pare scrisă
În ochii tăi curați și triști…

Și cum te-nchini în rugăciune,
Eu mă gândesc înduioșat:
Nemilostiva toacă-a nopții
Ce vis frumos ți-a tulburat?…

 

E SĂRBĂTOARE

E sărbătoare pe câmpie, și-n suflete e sărbătoare,
Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare.

Sunt Paștile cele frumoase, și-n fire zvonul lor străbate,
Clopotnița-și îndoaie trudnic încheieturile uscate.

Arama strigă când se zbate măiastra clopotului limbă,
Eu simt strigarea ei aprinsă, și-n vorbe sufletul o schimbă:

*

Voi toți cari suferiți și plângeți sub larga-ntindere
albastră
Veniți, veniți, căci va să vie curând împărăția voastră!

Veniți, voi, obidiții lumii, cu buzele înfrigurate,
Voi, chinuiții de arsura unei tăceri îndelungate;

Voi, osteniți fără nădejde, voi, slujitorii fără plată,
Voi, căror vremea v-a dat veșnic numai porunca
blestemată;

Voi, ce muncirăți pentru alții, trudind cu mâinile-
amândouă,
Veniți, că zvonul meu acuma vestește învierea, vouă!

Voi, cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude,
Eu cerului vă strig durerea, și Dumnezeu din cer aude!

Aduc lumina care sparge și sfarmă capiști de păcate,
Zăvoarele mucigăite din temnițe întunecate!

Eu celor orbi dezleg azi taina înfricoșată de-a vedea,
Și prăznuiesc, că-n al lor suflet învie învierea mea!

*
Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet
Și-aduc prinosul închinării celui de neam din Nazaret.

 

Poezii din volumul Cântece fără țară (1916) de Octavian Goga :

FĂRĂ ȚARĂ

Eu sunt un om fără de țară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleț scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveștile din țara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Și dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.

Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt țipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei și-al urii,
Un visător de biruinți,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moștenire din părinți.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede și reci,
De unde-aducerile-aminte
Țin straje unui gând de veci.
Și cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în frați,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morților uitați.

Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineața mea de ieri,
Cum cântul meu se înfășoară
În giulgiul veșnicei tăceri…
Și printre voi îmi duc povara
Stropit de râs și de noroi,
Căci vai de cine-și pierde țara
Ca să și-o ceară de la voi…

 

AȘTEPTARE

Mor clipe mute, numărate,
Acolo-n satul vostru gol,
Mor clipe mute numărate,
Și-n pacea nopții-nfiorate
Același vis vă dă ocol.

Vi-l murmură și vi-l frământă
Pe-ascuns izvoarele de-argint,
Vi-l murmură și vi-l frământă,
Din streșini ploile vi-l cântă,
Din streșini ploile vă mint…

Voi tresăriți întotdeauna,
Robiți de așteptarea lui,
Voi tresăriți întotdeauna,
Vă-nșală soarele și luna,
Sărmani copii ai nimănui.

De-un an vegheați în pragul porții,
Încremeniți de-un tainic lanț,
De-un an vegheați în pragul porții,
Bolnavi, ce-n frigurile morții
Vedeți un chip de dorobanț…

 

ÎN PACEA MUTĂ

În pacea mută, solitară,
Cum stau cu somnul de mă-nșel,
Azi pare-o urnă funerară
Mansarda vechiului hotel…

În bezna nopții fără stele,
Eu simt cum prinsă-n umbre reci
Cenușa visurilor mele
Își doarme somnul ei de veci…

Nimic alături nu tresare
Și nu s-aude nici un zvon,
Abia din când în când, arare,
S-abate-un vaier monoton.

Pesemne undeva departe
Se roagă vreun nenorocit,
Și rugăciunea lui se-mparte
Peste orașul adormit…

Ori, vrând ca să mă pedepsească,
Vreun vânt aducător de vești,
A smuls o doină românească
De prin tranșeele nemțești…

 

PRIBEAG STRĂIN

Mi-aduc aminte într-o zi de vară,
Orașul prins în vechea-i alergare,
Ca scormonit de-o nevăzută gheară,
Vuia-mprejur și-n clocotul din zare
Își prăvălea statornica strigare
Lung chiotind plămâna lui murdară,
Atunci sub ploaia arșiței de soare,
Ce trimetea ucigătoare suliți,

În zgomotul de guri asurzitoare,
Eu te-am văzut la colțul unei uliți,
Vâslaș trudit prin goana nentreruptă,
Răzleț purtându-ți jalba călătoare,
Rătăcitor țăran cu fața suptă,

În strălucirea razelor de-amiază,
Ce luminau sfiala ta stângace,
Prin strigătul agenților de pază,
Tu, strecurându-ți teama și amarul,
Cu cele două blânde dobitoace
Neștiutor înaintai în cale…
În drumul greu părea că plânge carul
Din bietele încheieturi uscate,
Părea că boii prinși de aceeași jale,
În ochii umezi, dătători de pace,
Subt arcuirea frunților plecate
Răsfrâng icoana sărăciei tale.

Atât de singur, fără de povață,
Erai, sărmane suflet de la țară,
În nențelesul haos de viață,
Că-n ziua asta jalnică de vară,
Durerea mea te-a priceput mai bine,
A priceput că-n veșnică frăție
Noi așteptăm aceeași vijelie,
Străin pribeag și frate bun cu mine.

 

APOSTOLUL

Văzduhul îl despică iarăși sinistrul țipăt de aramă,
Pe câmpul blestematei Pajuri un proaspăt regiment se cheamă.
Din oceanul plin de lacrimi și din pădurea de blesteme,
Din patima întunecată ce urlă, chiote și geme,
Din plânsul românesc ce-aude nemilostivul cer de vară,
Se smulge mândră și-nghețată cântarea aspră de fanfară,
Poruncitoare și semețe, străine goarne prind să sune:
Spre dumnezeul rece-al morții trimit străină rugăciune…

Se toarce tainic umbra morții din joc de raze diafane:
Cu frunțile încovoiate ascultă tristele cătane.
Prin rânduri a trecut fiorul și peste capete se duce,
Cutremurată și învinsă întreagă oastea-și face cruce.

Doar unul singur stă la colțu-i cu cuget îndrăzneț spre soare,
Pe față are scrisă toată durerea lui fulgerătoare,
Îl arde flacăra aprinsă din visul nopților de trudă,
Și-nțelegând că-n clipa asta s-a isprăvit povestea crudă,
El nemișcat străpunge cerul cu ochiul lui de Prometeu
Și murmură încet în barbă: Ardealul n-are Dumnezeu.

 

Craciunul copiilor – de Octavian Goga

Dragi copii din țara asta,

Vă mirați voi cum se poate,
Moș Crăciun, din cer de-acolo,
Să le știe toate, toate.

Uite cum: Vă spune Badea…
Iarna-n noapte, pe zăpadă,
El trimite câte-un înger

La fereastră ca să vadă…
Îngerii se uită-n casă
Văd și spun, iar moșul are
Colo-n cer, la el în tindă,
Pe genunchi o carte mare.

Cu condei de-argint el scrie
Ce copil și ce purtare…
Și de-acolo știe Moșul ,
Că-i siret el, lucru mare.

Vă invităm să urmăriți un frumos documentar al TVR despre Octavian Goga : https://www.youtube.com/ocatavian-goga

 

Surse : Wikipedia, Youtube

Junimea Română, din 2010 – Fondator și coordonator – Otilia Tunaru – Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler pentru Școala Junimea.

© Junimea Romana 2020. Toate drepturile rezervate. Interzis să utilizați, copiați, distribuiți fără a preciza sursa.