Nicolae Dabija, cărturarul-soldat al vremurilor noastre

Motto: ”Ce caută poeții în biblioteci,/ când ei sunt așteptați pe baricade?!” (Cetate asediată, Nicolae Dabija)

‘’Doru-mi-i de Dumneavoastră:/ ca unui zid – de o fereastră.” (Poem, Nicolae Dabija)

‘’Cât durea-ne-vor izvoare,

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt

Vom trăi pe-acest pământ.’’ (N. Dabija)

 

Citește eveniment In memoriam AICI.

Ascultati câteva poeme ale poetului Nicolae Dabija : DumnezeuTestament si Fotograful de fulgere – interpretare Otilia Tunaru, Fondator și coordonator Junimea Română.

 

Nicolae Dabija, scriitor, publicist, istoric literar, deputat in Parlamentul Republicii Moldova, patriot, neobosit susținător al românismului. Om cu suflet cald, care se adresa cu apelativul ‘’frate’’.  Grigore Vieru îl aprecia ca fiind ‘’cea mai complexă personalitate culturală din Basarabia. Unul dintre cei mai de seamă poeți contemporani, cercetător profund și original al literaturii vechi românești, autor de manuale școlare.., animator al vieții politice și, credem că nu exagerăm, un eminent publicist, inima celei mai vibrante publicații basarabene „Literatura și arta”… Nicolae Dabija este o vie dovadă că Basarabia nu a murit și n-are când să moară”.

 

Cărturarul Nicolae Dabija a plecat dintre noi in mod neașteptat, pe 12 martie 2021, la vârsta de 72 de ani. Veșnică să-i fie pomenirea! Să ii căutăm poeziile și să ne umplem de har, să ii citim opera și astfel ii vom cinsti memoria.

 

S-a născut la 15 iulie 1948, în satul Codreni, Cimișlia. A fost un scriitor, istoric literar, membru de onoare al Academiei Române din 2003 și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei (2012). Este autor a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri.

 

În calitate de redactor-șef al săptămânalului “Literatura și Arta” editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova de la sfârșitul anilor ’80. În perioada de glorie, săptămânalul “Literatura și Arta” depășea tirajul de 260.000 de exemplare.

A fost distins cu numeroase premii, printre care “Opera Omnia” al USM. Este laureat al Ordinului Steaua României cu gradul de Comandor (2000) “pentru remarcabila sa operă poetică şi implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti”.

Detalii despre cariera sa in enciclopedia Wikipedia: https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Dabija

 

Nicolae Dabija ne-a lăsat moștenire o operă bogată și un model de viață dedicată unui militantism neobosit, in ciuda criticilor și obstacolelor întâmpinate. Sentimentalismul aparențelor ascunde esența creatorului angajat, dramele și tragediile lui în „cea mai fericită țară”. Chiar și temele (care făceau „pasabile” manuscrisele la editură), Dabija le spală nichitastănescian, „cu eleganță” (cum observa Nicolae Manolescu). Ca și poemul lui Liviu Damian „Dar mai întâi…”, „curcubeul” lui Grigore Vieru sau „săgețile” lui Petru Cărare, ca să ne limităm doar la câteva exemple strălucite, „săgețile înfipte în aer” au un mesaj deliberat subversiv. Poetul „vede nevăzutul” (Eugen Simion) și crede cu fermitate că: „Vin vremi când liniștea e la cer strigătoare,/ când cumințenia comite cele mai multe/ erori;/ când tăcerea e mai asurzitoare/ decât scrâșnetul tramvaielor în zori” („Poetul”). Un credo al lui Dabija e că „poeții nu au dreptul la eroare”, că „eroarea se plătește scump de tot” („Dreptul la eroare”). Atunci când apelează la figuri emblematice, când evocă, în narațiuni versificate, evenimente și subiecte istorice, poetul, în mod constant, vede dincolo de „lupta cu amnezia” (Alex Ștefănescu), și „lupta cu inerția” (Nicolae Labiș).

 

De la pașoptiști la Octavian Goga, Ion Pillat, Ioan Alexandru și Adrian Păunescu pe de o parte, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu până la postmoderniști, pe de altă parte, iar in Basarabia de la Mateevici, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi la Nicolae Dabija, Ion Hadârcă și Andrei Țurcanu conceptul modern de poezie tot este explorat.

Dabija ne face să simțim atmosfera de oboseală și zădărnicie, de credință și tăgadă, în „Dreptul la eroare” (1993); de la un timp, „pentru tot ce se întâmplă-n țară/ nu răspund miniștrii, ci poeții” („Întoarcerea lui Eminescu”). În volumele „Lacrima care vede” (1994), „Libertatea are chipul lui Dumnezeu” (1997), „Cercul de cretă” (1998) poetul recurge ingenios la „tema cu variațiuni”, reia motive mai vechi, mascând un sentimentalism melodios:

„N-aveam nici timp, n-aveam nici vreme

să ne croim altfel de sorți,

retrași în imnuri și poeme

eram, ca dincolo de morți…

 

Și doar poemele acele

de dragoste și dor cumplit –

opreau oștirile să intre

în țara-n care ne-am iubit.”

 

(„N-aveam nici timp, n-aveam nici vreme”).

Face o radiografie a identității poetice: ‘’Eu fotografiez fulgere/ despicând bezne,/ ceruri,/ sau brazi;/ pe dealurile cele mai înalte,/ pe blocurile cele mai suple,/ lângă arborii bătrâni și însingurați/ le momesc;/ periculoasă profesie,/ aproape la fel de periculoasă/ ca viața însăși – / să fotografiezi fulgere./ Și-n timp ce unele lovesc în mine – / mai reușesc/ să le scapăr.// Vă las ca amintire/ acest fulger/ care am/ fost” („Fotograful de fulgere”). In plus, ‘’În timp ce dușmanii te răstignesc/ fotografii îți cer să zâmbești” („Fotografii”).

 

Nicolae Dabija ne-a lăsat moștenire paradoxul modelului său poetic, in concordanță cu paradoxul vremurilor ce le-a trăit. Pentru că la Dabija poezia ‘’pură’’ se impleteste armonios cu poezia militantă, la fel cum viața se amestecă ineluctabil cu moartea. Există două linii caracteristice pentru poezia sa, care contravin, se exclud reciproc în teoriile canonice: poezia militantă și poezia orfică, două principii ireconciliabile în teoria conceptului de poeticitate.

Poezia poeziei e, înainte de toate, o busolă în lumea sa imaginară chiar începând cu „Ochiul al treilea” (1975). Lirica sa este neobișnuit de impetuoasă, abundentă în expresii plastice care duc năvalnic in lume mesajul poetului: „De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu/ să deosebesc realul de vis, ceara din lună/ de ceara din plopi – / amețitor, amețitor se-nvârt în jurul meu/ lucrurile văzute cu al treilea ochi”(„Ochiul al treilea”). Ceea ce contează pentru poezia sa e, în primul rând, un nou punct de vedere asupra lucrurilor, dar, zice poetul, „nu lucrurile întâmplate le cânt, ci pe cele care-aș fi vrut să se-ntâmple”(„Eseu”).

 

La Dabija, poezia e o „aripă sub cămașă”. Așadar, esențial pentru poetica lui Dabija rămâne caracterul paradoxal al imaginarului, al întregului său sistem poetic, al relațiilor lui antinomice. Lumea poetului, a „cerului lăuntric”, este finită și infinită concomitent, e alcătuită din lucruri simple, dar, în același timp, nu chiar atât de simple, pentru că nu există nimic simplu la el: profetul e mut, săgeata „înfiptă-n aer”, poezia e o „aripă sub cămașă”, o „mierlă domesticită”, o „lacrimă care vede” etc.; „libertatea are chipul lui Dumnezeu”, altă dată, lumea lui e a unui „cerc de cretă”, o lume în „al cincilea anotimp”.

 

Poezia, mai are funcția anticipării unei lumi virtuale, a idealurilor ei. Poezia e libertatea imaginației, un joc al fanteziei, căci în loc de cuvinte, poetul transpune „fâșii de soare” ca cititorul să treacă „de la cuvânt la cuvânt,/ ca flacăra de la lumânare la lumânare”. Lucrarea în cuvânt e truda continuă de a exprima inefabilul:  „Se pierd, se mută, Doamne, cum,/ acele linii, ca-ntr-o ceață adâncă,/ dincolo de care cuvintele nu mai pot exista,/ pe când sensurile există încă.// Inexprimată rămâne ideea/ și sângele veșnic, fierbintele;/ risipă de cuvinte e poezia,/ risipă de poezii sunt cuvintele”. ‘’Poetul e cel care iar și iar – / cu viața lui toată risipă – / din răsputeri, în fiece seară,/ reține-nserarea cu-o clipă”(„Jurnal”). El vrea ca să scrie „o poezie, să palpite ca inima…”.

Într-o altă definiție, poezia este explorarea vieții în care să circule sângele fierbinte al poetului, iar de aici și convingerea că adevărata poezie pe câmpul de luptă se scrie: „Poeți care-ș scriu poeziile-n săli de lectură/ și poeți care și le scriu pe câmpul de luptă/ cu propriul sânge: pădurile/ cântate de ei înfrunzesc”. Poetul cântă poezia care e forța generatoare de viață. În cuvinte puține, poezia trebuie să fie bogată în sensuri și învățăminte: „Să scrii poezii lungi/ cu cuvinte puține…” Imperativul categoric al artei sale e să sporească „lumina”: „Scriind – să sporești/ ale foii lumine!”.

 

Poemul ‘’Rugă”, cu ținte clare dacă e raportat la epocă, exprimă apostolic credința în misiunea poeziei, o „nebunie” devenită in inimile cititorilor o poezie militantă:

„Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem

(naivă, credulă, nebună)

De aed care speră cu un poem

c-ar face lumea mai bună”.

Mai mult, într-un memoriu imaginar, adresat directorului general de produs literatură, poetul, un pălmaș angajat, aduce la cunoștință șefului angajator că „nu e de vină poezia/ că pe planetă s-a scumpit hârtia,/ și nici poeții nu-s de vină/ dacă cerneală-i mai puțină,/ nu pentru versul lor prelung/ pe-alocuri pixuri nu ajung…/ Nevindecați de poezie,/ îmbolnăviți de veșnicie – / cu ochii la cea mai tânără stea – / noi, sancho-panzii/ și don-quijoții,/ cei ce sperăm cu-un poem c-am putea/ să distragem atenția morții…”(„Memoriu”). Sancho-panzii și don-quijoții sunt poeții în două ipostaze ale „nebuniei”, nevindecați de poezie, îmbolnăviți de veșnicie și de curajul de a reflecta adevărul. Poetul ‘’cu nervii proprii întinși/ în loc de strune pe harpă” modifică mersul lucrurilor: „Cum trece – se face, brusc, zi/ în fiecare murmur și șopot – /umbra lui cade pe zid, și zi – / dul/ se- / dă/ râ – / mă/ cu zgomot!”. Cântecul lui are puteri miraculoase: „Când cântă:/ o moarte se amână/ și iarba se face mai verde…/ Cuvintele-arar le îngână/ ca și cum, de le-ar spune, le-ar pierde…”. Cu toate acestea, măcinat de îndoieli, se întreabă „etern – din urma-i, cine vine:/ Euridice sau Infernul?!” („Orfeu”).

 

Contestările poeziei lui Dabija veneau de obicei din partea poeților de curte. Mai cu seamă în „Aripă sub cămașă” (1989), volum cu un puternic filonul publicistic, poezia militantă, învăluită altădată într-o imagistică evazivă, se declanșează într-un limbaj de tribun. Poetul e din neam de clopotari, convins că „de dragoste nu scapi nici după moarte”, un tribun sentimental. Arta poetică, menită să anunțe discret direcția militantă, trădează un început de intimizare: „Doru-mi-i de Dumneavoastră:/ ca unui zid – de o fereastră” („Poem”). Poetul își reprogramează subiectele, își redimensionează spațiile. Poezia e:

„o pasăre captivă ce-a crescut

încât n-o mai încape colivia”

(„Elegia tristeții din prea din prea multă iubire”).

De un dramatism sfâșietor este „Doină”, intertextualizată după „Odă (în metru antic)” de Mihai Eminescu. Este și timpul eul poetic începe să învețe a muri:

„Fost-am, Doamne, tânăr foarte

și nu mă gândeam la moarte,

și nu mă gândeam la moarte,

că-mi părea așa departe.

 

Când râdea cu gura tristă

și-mi făcea semn din batistă,

îmi ziceam că nu există,

îmi ziceam: ea nu există.

 

…Râu-și poartă valul lin,

și-aștept zile cu senin,

și-aștept zile cu pelin,

le aștept și nu mai vin.

 

Da-n acele vremi cu soare

Nu știam c-atunci când moare

Singur, Doamne,-i fiecare.

 

Ce-i de singur fiecare!”.

Poemele despre grai, despre cântăreții limbii române sunt alte texte și pretexte, în limbajul poetului, de înălțare în formule baladești a „mănăstirilor de iubire”, mascând un sentimentalism melodios pe alocuri artificializat. „Precuvintele” (probabil un dialog de creație cu necuvintele lui Nichita Stănescu) sunt stările de suflet care definesc inspirașia autentică: „Există o stare de dinaintea cuvintelor,/ pe care profeții și azi/ o-mpart ca pe-o bucată de pâine/ să nu moară de foame.// Există.// Cei crucificați pentru un basm,/ cei schingiuiți pentru-o frază,/ cei de cai pentru un poem – / o știu”. E starea cunoscută de „cei chemați,/ ca niște acrobați/ pe gura unei prăpăstii”. În viziunea poetului „A scrie cu precuvinte – e ca și cum/ ai scrie cu înseși/ obiectele și întâmplările;/ tu ai declanșa sorii și tu i-ai stinge”. În îmblânzirea cuvintelor, poetul spune că ar vrea: „ CUVÂNTUL să-l simt/ pulsând, sub mâna mea, ca o tânără fiară,/ fără să știu nici eu prea bine ce are de gând:/ să se lase-mblânzit/ sau, lăcomos, să mă sfâșie…”.

În „Mierla domesticită” (1992) poetul reia magistral ideea profetului fals, condamnând poeții de curte, afonia „păsărilor surde”: „Pasăre crescută cu grăunțe,/ ce s-a dezvățat de mult să zboare,/ vezi cum vântul, umilit, tresare/ atingându-se de penele ei unse,/ și în ochii ei – cum cerul moare.// Mută umblă printre orătănii/ și adoarme grasă pe stinghii;/ pasărea amiezilor pustii/ timpu-și pierde-n căutarea hrănii/ sau batjocorită de copii.// Lângă vraful acela de grăunțe/ câteodată stă – parcă – a murit – / și sub ceru-n treuce prăvălit – / tot mai mult aduce-a râgâit/ cântecul, ce dat i-i s-o anunțe.// Numai ochii știu să o denunțe, când o boare de vântuț tresare,/ pe această mută zburătoare/ ce-a schimbat un cer fără hotare/ pe o troacă plină cu grăunțe”.

Poezia lui Dabija se asociază cu trandafirul. Se știe că simbolistica trandafirului este extraordinar de cuprinzătoare și bogată, că s-au scris atâtea despre semnificația lui mistică, despre puritate, dragoste cerească etc. La Dabija trandafirul este un simbol al manifestării diferitelor forme existențiale, al învierii și al nemuririi, al permanenței în istorie, al legături dintre generații.

 

Trandafirul, ca avere spirituală, este lăsat copiilor săi: „Copiii mei, își toarce steaua firul – /cu poezia nu aduni avere:/ vă las ca moștenire trandafirul,/ lumina lui de pace și durere”. Poetul lasă moștenire frumusețea și delicatețea trandafirului înflorit, dar și forța lui magică, în alt plan, duritatea caracterului, a modului său de a fi: „Și spinii, ce văzduhurile ară:/ să sângerați de ei,/ în veșnicii,/ mireasma, care-n orice primăvară – / deșteaptă șerpii/ îngropați de vii…”. Trandafirul devine un simbol al inițierii în forțele și misterele vieții. Poetul transmite urmașilor „cartea visată”, frumusețea sufletului său pe care nu i-o poate răpi nimeni: „Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,/ nici nu i-o poți căra cu coviltirul,/ sau în bucăți s-o-mparți c-un ferăstrău:/ vă las ca moștenire trandafirul”. Trandafirul e asociat cu stema, cu Țara de pe ambele maluri de Prut, mireasma lui învăluie tot ce are mai scump poetul, trandafirul un îndemn la sacrificiul suprem în înfruntarea marilor primejdii: „Iar dacă-l veți iubi/ cu-adevărat – / în veci n-o să vi-l poată răpi nime:/ chiar de-i va smulge tufa vreun gealat,/ un fir de rădăcină tot rămâne!”. // Mireasma lui scrie pe vânt poeme./ …Dar când se încâlcește-n rami zefirul – / tufele scunde ard ca niște steme!// Vă las ca moștenire trandafirul”(„Testament”).

                

Trandafirul, această „regină a florilor” (Sappho), simbol al luxului și al plăcerii, al fericirii și iubirii, e luat la rost în interogații-imprecații ascendente: „Domnul nostru trandafire,/ ce știi tu despre iubire?!/ Tot mereu altcineva/ te-a iubit pe dumneata;/ tu-ai iubit pe cineva?// Larg e-n jurul tău prierul,/ cu un spin/ înjunghii cerul./ Te-ai ivit/ să fii iubit/ în grădinile domnești;/ nu te naști ca să iubești.// Domnul nostru trandafire,/ ce știi tu despre iubire?!/ Pe tine te-adoră toți:/ sfinți și hoți,/ cei cuminți și cei netoți.//Peste-a serii pâlpâire/ parcă ești o mănăstire/ de miresme, trandafire!/ Înflorești – / parcă sosești,/ te usuci – / parcă te duci.// Dragul nostru trandafire,/ ce știi tu despre iubire?” („Trandafirul”).

Un poem aparte, cu mesaj mesianic, e „Cetate asediată”, o expresie a stării de teroare permanentă în care se află Basarabia. Interogația-imprecație – „Ce caută poeții în biblioteci,/ când ei sunt așteptați pe baricade?!” – readuce în prim plan figura poetului angajat. Aici aflăm chintesența poeziei sale pe care unii o tratează cu condescendență.

În „cetatea asediată” poetul, „mereu rănit/ când de cuvânt,/ când de cuțit”, născut să învingă, nu să plângă, are conștiința trăirii totale: „în zbucium doar m-am odihnit”:

„Eu nu pot spune:

mi se pare c-am trăit.

Eu am trăit cu adevărat.

Și-am suferit

și am sperat…

Eu nu pot spune:

mi se pare c-am trăit”

(„Remember”)

Nicolae Dabija ne-a lăsat prin opera sa un testament de care trebuie să ne străduim a fim demni!

 

Cât trăim pe acest pământ, de Nicolae Dabija

Video al cântecului aici https://youtu.be/ALBZWXofOQ0

 

Cât trăim pe acest pământ

Mai avem un lucru sfânt,

O câmpie, un sat natal,

O clopotniţă pe deal.

 

Cât avem o ţară sfântă,

Şi un nai care mai cântă,

Cât părinţii vii ne sunt

Mai există ceva sfânt.

 

Cât pădurile ne dor

Şi avem un viitor

Cât trecutu-l ţinem minte

Mai există lucruri sfinte.

 

Cât Luceafărul răsare,

Şi în cer e sărbătoare,

Şi e pace pe pământ,

Mai există ceva sfânt.

 

Cât avem un sat departe

Şi un grai fără de moarte

Cât ai cui zice părinte,

Mai există lucruri sfinte.

 

Cât durea-ne-vor izvoare,

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt

Vom trăi pe-acest pământ.

 

                

 

Aprecieri critice despre Nicolae Dabija

„L-am citit de-a lungul anilor, l-am ascultat rostindu-şi versurile în faţa unei săli arhipline ce-l copleşea cu aplauze, i-am recitit acuma într-o zi şi o noapte de vară toată opera sa poetică, şi nu-mi voi tăinui bucuria şi entuziasmul ce m-au cuprins de atâtea ori până la lacrimă, aşa cum ţi se întâmplă ori de câte ori irupe adevărul frumuseţii în opera de artă, când peceţile cedează şi se stabileşte comuniunea cea tainică între inima ce vorbeşte şi una ce ascultă, asupra vieţii de necuprins, asupra suferinţelor ce-şi află transfigurarea din care se bănuie ieşirea biruitoare resurecţională.

Un poet angajat aşadar, un mare poet social, este acest tânăr plăpând, cu frunte înaltă, numai ochii, scânteietori, ce ştiu plecarea-n jos, întru smerită cugetare, nu întru umilinţă stearpă cum ar spune cei vechi, fixat ca-n rama dureroasă necuprinsul viu al câmpului unui tablou, pândă la eveniment, pază la pasiuni dezghiocându-le miezul înainte de-a le da frâu liber, aproape nicicând, ca şi Grigore Vieru, lacrimă uriaşă umbrită de enigmaticul surâs din colţul evlavioasei guri arsă, buză de lut, de văpaia cuvântului, ca să înveţe neplânsul, ca să deprindă răbdarea îndelungă, pânda cea sfântă întru lucrare şi priveghere pentru edificarea semenilor.

Căci poezia ţine de iubire, este foc mistuitor întrupat în cuvânt, este acest dor de comuniune, irezistibil exprimat, lapidar, într-un poem memorabil de către Nicolae Dabija:

Doru-mi-i de Dumneavoastră

Ca unui zid – de o fereastră”.

Ioan ALEXANDRU, „Luceafărul”, 29 iulie 1989

 

„Legat prin mii de fire de fenomenul basarabean în complexitatea lui, tribun, rapsod şi evocator, Nicolae Dabija continuă, alături de alţii, cântul atât de repede întrerupt al lui Alexei Mateevici. Continuare la nivelul altui timp şi cu alte mijloace, dar o continuitate sui generis, ca început perpetuu…

Poezie de şoapte şi rememorări care s-ar vrea citită sau rostită în acompaniament de harpe şi flaute, în lumini catifelate, scăzute.

Între viaţă şi moarte, între pământesc şi astral – necontenit în căutarea unui echilibru –, poetul de la Chişinău e un centru de balans, o voce caldă care-şi reprimă accentele înalte. Efuziunile sale cheamă, în contrapunct, propoziţii în surdină, tăceri, elocvenţe, pauze.

Proiectată în orizont metafizic, trecerea în nefiinţă are în frumoasa Baladă cu Toma Alimoş gravitatea poemelor unui Blaga: a unui Blaga asediat”.

Constantin CIOPRAGA, Nicolae Dabija – o conştiinţă vizionar-patetică,
prefaţă la volumul Aripă sub cămaşă, Iaşi, Editura Junimea, 1991

 

„De câţiva ani buni, «Literatura şi Arta» se citeşte de la editorialele lui Nicolae Dabija, care sunt adevărate exerciţii de înviorare a spiritului în dimineţile de joi.

Împotmoliţi în mâzga rutinei, obosiţi de manevrele politicianiste ale guvernanţilor – abile, absurde, aberante, abisale, abjecte, abnorme, abominabile (iată-ne în extaz lingvistic postmodernist pe care nu-l agreează Dabija, cultivator, totuşi, de jocuri de limbaj wittgensteiniene), fiindcă abhoră, abjură şi abiotrofizează tot ce ţine de firesc, de adevăr, de neam, de istoria şi de bunul-simţ –, necăjiţi de reluările sisifice ale aceloraşi probleme parcă spre a legitima condiţia noastră manolină (alături de cea mioritică), de a ne întoarce mereu la punctul zero, găsim în luările lui de atitudine – tranşante, „eminesciene”, fără concesii – o oază de prospeţime, de relaxare psihică.

În această lume româno-basarabeană uitată de Dumnezeu, sortită experimentelor de tot felul – politice, economice, sociale, ecologice, lingvistice, plurietnice, demografice etc. –, hărăzită veşnicei neuniri din cauza dihoniilor şi ambiţiilor partidare, ele sunt ca nişte iradieri magnetice călăuzitoare.

Sunt, la propriu şi la figurat, ca o busolă, ca o călăuză pentru întreaga noastră societate dramatică sau chiar debusolată”.

Mihai CIMPOI, „Literatura şi Arta”, nr. 28, 10 iulie 2008

„I-am citit, mai demult, poezia şi am analizat-o cu atenţie încercând să-i prind modelele şi stilul. Am remarcat fără dificultate că Dabija i-a citit bine pe marii poeţi, de la Eminescu la Nichita Stănescu, şi este la curent cu literatura europeană (din care a şi tradus). Este un «optzecist» care nu renunţă la tradiţia spirituală şi nu desparte biografia individuală de marea şi mica istorie. Crede că poezia are încă o misie socială şi naţională în epoca postmodernităţii şi că poetul trebuie să rămână, atunci când este necesar, o voce a tribului. Scrie, de aceea, despre neliniştile spiritului său, dar scrie şi despre tragediile, vechi şi noi, ale comunităţii din care face parte. Este prin aceasta un tradiţionalist, un poet nesincronic? Poate că este, dar ce înseamnă în poezie a fi tradiţionalist şi a fi modernist? Ce pot să spun aici, pe scurt, este că tradiţionalismul şi modernismul sunt concepte ideologice, nu estetice, şi că, în multe cazuri, ele se amestecă în poezie”.

Eugen SIMION, „Literatura şi Arta”, nr. 28, 10 iulie 2008

 

„Într-o perioadă când predomina inerţia, conform căreia sentimentele intime, lumea interioară trebuiau lăsate să aştepte, în prim-plan continuând să fie evidenţiat marşul triumfal al unui imaginar socialism «înalt dezvoltat», se impunea gestul discret al lui Nicolae Dabija care punea în valoare „peisajele sufletului”. Fără să cadă în sentimentalism, poezia sa este la început uşor sentimentală. Nu aceasta însă o caracterizează în întregime, ci anume tendinţa de reabilitare a poeticului. Puse într-o lumină diafană, lucrurile «înfrunzesc», dau lăstari, înmuguresc. Îndrăgostirea de lucruri generează o stare de cântec perpetuu. Dar în cel de al doilea volum (Apă neîncepută, 1980), de rând cu căutarea frumosului, acesta fiind legat mai ales de graiul matern, de baştină, de Patrie, de sentimentul de dragoste sau de pioşenie faţă de părinţi şi faţă de înaintaşi, Nicolae Dabija îşi schimbă brusc instrumentarul liric. Cuvântul ales pentru melodicitate face loc unui vocabular mult mai energic. Interesul pentru eufoniile străvechi ale limbii materne devine constant şi îl diferenţiază între confraţii săi de condei. Într-o realitate în care fastul şi graba de a lustrui superficial lucrurile contribuie la neglijarea vechii spiritualităţi, el readuce în actualitate lumina cuvântului bătrânesc şi proiectează atât în versuri (i-au mai apărut volumele Zugravul anonim şi Aripă sub cămaşă, 1989, Dreptul la eroare, 1994, Lacrima care vede, 1995, Oul de piatră, 1995), cât şi în eseuri (Pe urmele lui Orfeu, 1983, şi în Antologia poeziei vechi moldoveneşti, 1988) valoarea culturală a sufletescului. Nu putem însă neglija aspectul dublu al revenirii la tradiţie: unul ţine de necesitatea recuperării tradiţiei neglijate, ca şansă unică de supravieţuire, iar celălalt de faptul că instalarea în carapacea tradiţiei conţine în ea riscul stagnării. Din cadrul tradiţiei autorul lansează mesaje cu aceeaşi demnitate cu care ar vorbi, de exemplu, un poet francez prin intermediul limbii sale înnobilate de tradiţia culturală. Şi are dreptate să o facă. Dar în acest moment ni se dezvăluie şi reversul situaţiei: singura şansă a poetului care îmbracă toga aristocratică a tradiţiei este, aşa cum afirmă şi Ortega y Gasset, «să trăiască în calitate de moştenitor, adică trebuind să îmbrace carapacea unei alte vieţi». Eul artistic riscă să piardă din autenticitate. Poeţii basarabeni îşi asumă acest risc în mod conştient, scopul fiind perpetuarea adevărului despre fiinţa spirituală, în condiţiile unui stat în care politica naţională consta în aşa-numita apropiere dintre naţionalităţi până la dispariţia lor. Mecanismul interior al tradiţionalismului poeziei basarabene ţine de un context concret istoric şi de un adevăr, definit de către Ortega y Gasset drept al destinului. Revenind la poezia autorului nostru, vom observa că aici este prezentă pledoaria împotriva contopirii mecanice a eului concret cu falsele batalioane sau cu masele abstracte. Acestui fel de contopire cu colectivitatea Nicolae Dabija îi opune unirea prin suflet, care nu contravine socialului, dar care pune în lumină lumea interioară a fenomenelor. De acolo, din interior, poetul priveşte către lumea din jur cu ochiul al treilea, care aparţine nu altcuiva decât copilului”.

Ana BANTOŞ, Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 148-149

 

„Înverşunarea lui de a trăi din plin soarta luptătorului şi a artistului angajat e sublimată de jertfă şi sacrificiu, de ingeniozitate şi intransigenţă, de risc şi îndurarea propriilor sale izbânzi.

El renaşte mereu.

Mi-l reamintesc: e peste tot. Acum şi dincolo de angoasa şi avatarurile timpului trecător”.

Anatol CODRU, „Literatura şi Arta”, 9 iulie 1998

 

„În glasul acestui poet răzbate amintirea cântecului orfic. O blândeţe sfâşiată prelung străbate vocea lui Dabija ori de câte ori vorbeşte în public sau îşi rosteşte versurile. Sunt convins că această voce a contribuit la reînvierea sufletească a românilor basarabeni.

Lirica lui Nicolae Dabija este o poezie a legendelor şi Memoriei. Împotriva veacului peltic, mutilator al popoarelor, se ridică melodia verbului dabijian. Menade încrâncenate ar dori să-l sfâşie pe acest modest şi cuminte Orfeu al Basarabiei. Poate de aceea am şi scris aste rânduri, în speranţa că invidia ucigătoare va dispărea dintre fraţi”.

Theodor CODREANU, Basarabia sau drama sfâşierii, Chişinău, 
Editura Flux, 2003, pag. 217-233

 

„Un poet modern, în toată puterea cuvântului, un poet dintre cei mai proeminenţi de azi, este Nicolae Dabija.

Ochiul al treilea ne propune un tărâm al poeticului purificat de scoriile istoriei, oferă poetului o tribună sau un soclu care să domine prin vis şi viziunea suprafirească a artei lumea, să o transforme (sau măcar să încerce efortul acesta înfricoşat) în FRUMOSUL absolut, totuna cu BINELE şi cu ADEVĂRUL”.

Ion ROTARU, O istorie a literaturii române
vol. V, Bucureşti, Editura Niculescu, 2000, pag. 612-619

 

„Cel mai notoriu poet al promoţiei ’70 din Basarabia… îşi asumă patetic responsabilitatea comunitară şi morală, interzicând poetului „dreptul de eroare” şi punându-l în faţa urgenţelor istoriei. Misionar şi elegiac, Dabija a transformat poemul într-o armă a renaşterii naţionale, lăsându-şi ca registru de rezervă, pe lângă cel preeminent – declamatoriu şi patetic, unul de sublimare a stărilor lăuntrice, de decantare a confesiunii în viziune”.

Alexandru CISTELECAN, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români
coordonat de M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, Bucureşti, 
Editura Albatros, 2000, pag. 231-233

 

„Veţi descoperi în această carte, Fotograful de fulgere, pe unul dintre cei mai originali poeţi care scriu poezia de azi.

Republica Moldova este un stat tânăr, care s-a desprins de Uniunea Sovietică, anunţându-şi opţiunea pentru libertate.

Fără cunoaşterea unor realităţi prin care a trecut această ţară nu veţi înţelege pe deplin poezia acestui poet. Mi-a făcut o onoare deosebită să lucrez asupra traducerilor lucrărilor dlui Dabija”.

Rand BRANDES, Hickory, Carolina de Nord, S.U.A., 
„Literatura şi Arta”, 1 noiembrie 2001

 

„La 60 de ani, Nicolae Dabija, eşti un copil neliniştit al secolului şi al întâmplării; continui să lupţi pentru limba ta strămoşească şi asta nu e un lucru întâmplător.

Crezi într-un Dumnezeu care este al basarabenilor şi al întregului popor român urgisit.

Scrisul tău nu a îngenuncheat, nu a făcut compromisuri niciodată, acelaşi car olimpian, aceeaşi claritate, aceeaşi exactitate în aprecierea faptelor. Aceeaşi acurateţe, aceeaşi frumuseţe a limbii noastre literare, una şi nedespărţită”.

Viorel DINESCU

 Sursa : https://nicdab.wordpress.com/

 

Actorul si regizorul Dan Puric i-a închinat fratelui Nicolae cateva gânduri de adio : https://r3media.ro/dan-puric-fratelui-meu-nicolae/

 

Poetul George Filip din Montreal i-a închinat fratelui Nicolae lacrimi și amintiri : https://www.facebook.com/filip.george.52/

 

Junimea Română, din 2010 – Fondator și coordonator – Otilia Tunaru – Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler pentru Școala Junimea.

© Junimea Română 2021. Toate drepturile rezervate. Interzis să utilizați, copiați, distribuiți fără a preciza sursa.