Motto : Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea.”  Lucian Blaga 

Motto : „În acest suflet de poet e atîta dinamism şi în acest creier de gînditor atâta concentrare, încât versul său sparge cătuşele formei tradiţionale… Lucian Blaga a pătruns… taina specificului nostru etnic, s-a aşezat pe crestele înălţimilor, unde puterea furtunilor pustiitoare creşte ca să fie aproape de lumină. El a trecut cu o nepăsare aristocratică pe drumul ce-l depărta de succesul imediat…astfel a izbutit să dea… o operă poetică atât de închegată, nouă, originală şi adîncă…” Sextil Pușcariu

 

Lucian Blaga s-a născut pe data de 9 mai 1895, Lancrăm, Alba și s-a stins din viață pe 6 mai 1961, la Cluj. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”, viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914).

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.

Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernăuțeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru în comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.

După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu și o mare influență asupra lui Ion Desideriu Sârbu.

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului Comunist.

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. Devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum.

A fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. (Surse : www.wikipedia.org)

 

Vă invităm mai jos să descoperiți o mică parte din esența creativă a poetului:

Motto : „Înclinația pentru filozofie, am moștenit-o de la tatăl meu, un bărbat care a citit multe, care cunoștea perfect filozofia germană, un om care avea cunoștințe foarte vaste atât în muzică, cât și în matematică. Înclinația poetică și vigoarea, productivitatea, am moștenit-o din partea mamei mele. Ea a fost cea care mi-a transmis și sentimentul profund al superstiției, povestirii, magiei și religiei […] Prin mama, mă simt atașat de pământ.” (Lucian Blaga)

 

 

Trei feţe

Copilul râde:

“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul! “

Tânărul cântă:

“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea! “

Bătrânul tace:

“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea! “

 

Dorul

Setos îți beau mirasma și-ți cuprind obrajii

cu palmele-amîndouă, cum cuprinzi

în suflet o minune.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.

Și totuși tu-mi șoptești: “Mi-așa de dor de tine!”

Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi

pribeag pe-un alt pamânt.

Femeie,

ce mare porți în inimă și cine ești?

Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,

să te ascult

și clipele să-mi pară niște muguri plini,

din care înfloresc aievea – veșnicii.

 

Izvorul nopţii

Frumoaso,

ţi-s ochii-aşa de negri încât seara

când stau culcat cu capu-n poala ta

îmi pare

că ochii tăi, adânci, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste văi

şi peste munţi şi peste seşuri

acoperind pământul

c-o mare de-ntuneric.

Aşa-s de negri ochii tăi,

lumina mea.

 

Sufletul Satului

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

 

Psalm

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,

Dumnezeule, dar ce era să fac?

Când eram copil mă jucam cu tine

şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.

Apoi sălbăticia mi-a crescut,

cântările mi-au pierit,

şi fără să-mi fi fost vreodată aproape

te-am pierdut pentru totdeauna

în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare

sunt numai tină şi rană.

În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.

O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea

decât cu viaţa,

mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,

din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,

să ştiu ce-aştepţi de la mine.

Să prind din văzduh suliţa veninoasă

din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?

Ori nu doreşti nimic?

Eşti muta, neclintita identitate

(rotunjit în sine a este a),

nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume

deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.

Iată, e noapte fără ferestre-n afară.

Dumnezeule, de-acum ce mă fac?

În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup

ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i neînţeles

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

sub ochii mei –

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

 

Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag

 Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag

Tinere care mergi prin iarba schitului meu,

mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul

deodată cu şerpii striviţi în zori

de ciomegele ciobanilor.

Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?

Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,

câteodată fiară,

câteodată floare,

câteodată clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului

îmi sună în urechi ca o talangă de lut.

Aştept în prag răcoarea sfârşitului.

Mai este mult? Vino, tinere,

ia ţărâna în pumn

şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.

Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inimă.

 

Daţi-mi un trup, voi munţilor

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,

şi totuşi

flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,

căci lutul tău slab

mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet

ce-l port.

Daţi-mi un trup,

voi munţilor,

mărilor,

daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia

în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu,

fii pieptul acestei năprasnice inimi,

prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,

fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi

şi-aş apare năvalnic şi liber

cum sunt,

pământule sfânt.

Când aș iubi,

mi-aş întinde spre cer toate mările

ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,

spre cer,

să-l cuprind,

mijlocul să-i frâng,

să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,

aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă

bieţi sori

călători

şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

 

 

Junimea Română, din 2010 – Fondator și coordonator – Otilia Tunaru – Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler pentru Școala Junimea.

© Junimea Romana 2020. Toate drepturile rezervate. Interzis să utilizați, copiați, distribuiți fără a preciza sursa.