Ileana Mălăncioiu (n. 23 ianuarie 1940, Godeni, Argeș) este o poetă contemporană și o eseistă română, publicistă, disidentă și activist civic. Din martie 2013 este membru corespondent al Academiei Române.

 

Liceul la Câmpulung Muscel, bacalaureatul în 1957. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității București în 1968, cu lucrarea Locul filozofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga. Doctor în filosofie în 1977, cu teza Vina tragică (Tragicii Greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka). Din 1980 devine redactor la revista Viața românească.A debutat cu versuri în Luceafărul, în 1965. Lucrează, înainte de 1989, la Televiziunea Română, la revista Argeș, la Studiourile Animafilm și la revista literară Viața românească (de unde demisionează la 31 martie 1988 din pricina acutizării cenzurii, inclusiv asupra scrierilor lui Constantin Noica).

 

După 1989 lucrează la revista social-politică 22, la Editura Litera (redactor șef) și la săptămânalul România literară.

 

“În calitate de redactor la Viața românească am reușit să-l aduc la revistă pe Noica și m-am preocupat de publicarea Scrisorilor despre logică. Am publicat texte de bază ale lui Liiceanu, apărute ulterior în volumul Cearta cu filozofia, m-am străduit să impun publicarea în serial a cărții lui Andrei Pleșu Minima moralia, în fine, m-am ocupat de rubrica de texte filozofice prin care erau reflectate în linii mari preocupările celor din Școala de la Păltiniș” (din conversația cu Marta Petreu apărută în Apostrof, nr. 1-2 / 1998, și reluată în Cronica melancoliei).

 

În perioada comunistă, Ileana Mălăncioiu a fost cenzurată cu grijă (motiv pentru care a fost obligată să-și reediteze volumul Urcarea muntelui, decimat de cenzură) datorită apetitului ei pentru adevăr și a obstinației de a spune exact ce are de spus, chiar și în poezie.

 

Nicolae Steinhardt declara despre Ileana Mălăncioiu : „Aferim, femeie!

Curajoasă. Aspră. Le vede, le știe, le spune. Și cu suflet de muiere sensibilă, simțitoare. Suflet adânc, colțuros. Mare poetă.

Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) și totodată accesibilă milei, duioșiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigonă ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigonă cu suflet de Electră (și de Ecaterina Teodoroiu).”

 

—365 întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan lui Nicolae Steinhardt

 

Sursa si biografie: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_M%C4%83l%C4%83ncioiu

 

 

 

A stat ninsoarea – Ileana Mălăncioiu

A stat ninsoarea, a stat viscolul, a stat tot,

Nimic nu mai pică acum nici din cer,

Nici de pe-acest pămînt, oricît ai aştepta

La fereastra albită de ger.

 

Îndepărtază-te, nu mai spera, nu

Mai sta cu nasul lipit de acel geam,

S-a dus şi ea, s-a dus şi tinereţea, s-au dus

Şi iernile înfrigurate în care treceam

 

Alunecînd încet dintr-o vîrstă în alta,

Dintr-o viaţă în alta, dintr-un iad

Mai înfricoşător ca însuşi iadul

Acolo unde sufletele cad

 

Aşa ca de la sine, fără să le mai pese,

Cum cad ninsorile peste o cruce,

Cum cade ochiul unui muribund

Pe ultimul lucru care se duce.

 

 

 

Altfel cum – Ileana Mălăncioiu

Îngropată-n mirosul de trandafir

din luminoasa dimineaţă

culegeam petale ca vişina putredă

şi le puneam în mîna bunicii

în care se făceau dulceaţă.

 

Dulcea mea lumină şi mîntuitoare

firul nădejdii n-a fost rupt

cît pluteşte încă galbena miere

în care stau petalele-aruncate

de mîna ei închisă dedesubt.

 

Nu putem fi cu totul despărţiţi

de cei plecaţi dintre noi

altfel cum ar fi putrezit ulucile

acestui cimitir de ţară unde florile

sunt mai înalte decît crucile.

 

Iar mă-ndepărtez de tine – de Ileana Mălăncioiu din Ardere de tot (1976)

Iar mă-ndepărtez de tine dinadins ca să te văd

Nerobită de puterea sufletului tău cel dus

Înapoi spre altă lume care-i pare mai a lui

Decât lumea-n care parcă din greşeală a fost pus.

 

Dar te văd tot mai aproape ca şi cum eu însămi sunt

Despărţită doar de ochiul care mă priveşte rece

Undeva pe însăşi calea nimănui dezvăluită

Unde sufletul tău parcă şade pregătit să plece.

 

E desprins de trup şi este mai frumos ca niciodată

L-aş desface din adâncuri să-l alin şi să-l păzesc

Dar cum pot păzi eu, Doamne, răsuflarea ta cea sfântă

Care însuţi ai desprins – o de pe ochiul său domnesc.

 

Mă rog deci să se întoarcă fără ură către tine

Dar când va să vin şi eu să mă laşi să-i dau ocol

Dacă nu ca o femeie ca un suflet care vine

La alt suflet ce-l aşteaptă în tăcere trist şi gol.

 

Acord final – Ileana Mălăncioiu

Voi muri şi nu voi ştii absolut nimic despre moartea mea,

Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,

Am deschis ochii am plâns şi am râs şi am plâns

Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.

 

Şi totuşi moartea nu este un lucru real,

Mar real decât naşterea, poate,

Simt sufletul ridicându-se-ncet ca pe-o culme

Peste golul în care va-ncepe să-noate.

 

Calcă pe trepte de aer tot mai rare,

E din ce în ce mai departe de trup,

Aud încheieturile scărilor cum trosnesc

Dar nu mă mai tem că se rup.

 

Cât se mai poate cădea din această vale

În care nimeni nu mai poate trăi altfel

Decât anume pentru trupul său

Şi nici măcar pentru el?

 

 

 

Vis – Ileana Mălăncioiu

Cant pe inima ca pe-o frunza de fag

Stau oamenii-n drum sa m-auda cum cant,

Se uita unii la altii tacuti

Si se-ntreaba ce pasare sunt.

 

E prea mult cantec imprejurul nostru,

L-ascult cu ei si nu-l mai inteleg,

Parca m-as fi temut sa rup o frunza

Si am cantat dintr-un copac intreg.

 

 

 

Aceeaşi bucurie – Ileana Mălăncioiu

Aceeaşi bucurie de a trăi încă

Şi de a mă gândi încă la tine

Şi la drumul căutat împreună cu el

Până către sfârşit şi mai bine

 

Decât până acolo unde n-am mai văzut

Lucrurile ieşite din timp şi din spaţiu

Şi din reprezentarea mea neclară

Care le căuta cu nesaţiu

 

Şi te-ntreba de ce i le-ai dat

Şi de ce i le-ai luat şi unde mai sunt

Şi cum va mai fi vremea în cer

Şi cum o mai fi vremea pe pământ

 

În ţinutul acela foarte luminos în care

Treceam printre lucruri agale

Şi încercam să mă deprind cu suflarea ta

Înfăşurată ca un melc pe oasele sale.

 

 

 

Legendă – Ileana Mălăncioiu

Stau într-un zid ca Ana lui Manole,

Numai că eu nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit

N-a visat nimic niciodată.

 

El m-a închis într-un zid gata făcut,

În propriul său zid de apărare,

Ca să nu fiu nici înăuntrul hotarelor lui,

Nici în afară.

 

El visează abia acum la sfârşit

Şi umblă să mă scoată din piatră seacă,

Dar nu mai ştie unde m-a zidit.

 

 

 

Ghetsimani – Ileana Mălăncioiu

Ca o armă tremurătoare care-a dat greş

Sta trupul meu în luminişul verii,

Hei, iepure, strigam, apropie-te să mă rog ţie

Acum în dulcea clipă a greşelii.

 

Hei, iepure, aşăză-te undeva sus

Şi luminează-mă încet cu harul

Spaimei tale desăvârşite,

Încă nu pot să primesc paharul.

 

Hei, iepure, m-am trezit plângând

În partea a treia a rugii

Din grădina Ghetsimani urmărind

Puterea fugii

 

Cu care el se apăra încă

Pe când sufletul meu murmura:

Tată, dacă astfel nu se poate

Facă-se voia Ta.

 

 

 

Seninătate – Ileana Mălăncioiu

Încă un om îşi duce crucea-n spate

Senin de parcă-ar duce-un sac la moară

Şi toţi îl urmărim cum intră-n cimitir

Şi nimeni nu se-nfioară

 

Că şi-a scris singur numele pe piatră

Şi că-şi va însemna cu ea pământul verde

Abia plătit de parcă i-ar fi teamă

Că altfel în curând l-ar putea pierde

 

Deşi acesta pare-atât de sigur,

Încă un om senin de tot apucă

Spre locul lui ducând în spate crucea

Pe care toată viaţa a învăţat s-o ducă

 

 

 

Resurse de linişte – Ileana Mălăncioiu

Descoperisem mari resurse de linişte,

Le scoteam din pământ ca pe un zăcământ rar,

La început cu spaimă, uitându-mă-mprejur,

Apoi în grabă, ca un avar.

 

Am fost urmărită până la gura

Deschisă în adânc prin care intram

În mijlocul lor ca o rădăcină

A unui luminos ram.

 

A fost întrebat despre mine pământul

Şi mai ales morţii

Şi deşi nimeni n-a dat nici un detaliu

După o vreme s-a ajuns în faţa porţii

 

Prin care intram liniştită-n adânc,

Atât cât se poate intra

Astfel încât să mai zăreşti o rază

De lună de deasupra ta.

 

Descoperisem mari resurse de linişte,

 

Stam în bătaia lunii lângă voi,

Când am simţit cum cineva se uita după mine

Ca printr-un ochi de noroi.

 

Junimea Română, din 2010 – Fondator și coordonator – Otilia Tunaru – Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler pentru Școala Junimea.

© Junimea Română 2022. Toate drepturile rezervate. Interzis să utilizați, copiați, distribuiți fără a preciza sursa.