CRIZA LUMII MODERNE  și ÎNDEMN LA SIMPLITATE

de ERNEST BERNEA

Motto: „Esti cât daruiesti”. – Ernest Bernea, intelectual de marca din perioada interbelica

Va invitam sa il cunoasteti pe Ernest Bernea, figura marcanta a generatiei intelectuale interbelice – filosof, sociolog, etnograf, eseist, poet si prozator, fost detinut politic in vremea lui Carol al II-lea si in perioada comunista. Cititi Omagiu Ernest Bernea.

CRIZA LUMII MODERNE este o carte din anii ‘70 care a fost interzisa de Securitate, dar care merita din plin citita, deoarece explica pe larg criza pe care o traim in zilele noastre. Nu vi se pare uimitor ca un om s-a gândit la toate aceste forme de idolatrie, in anii  când ele abia se intrezareau la orizont, iar noi le traim din plin, hipnotic aproape, acum? Intorcându-ne la valori de suflet, ne vom regasi in camara ascunsa a lumii noastre interioare. Cititi mesajul lui Ernest Bernea si singura cale intrezarita de el de a rezista raului din noi si din afara noastra.

Aici puteti citi cartea Criza lumii moderne de Ernest Bernea.

https://www.academia.edu/30951161/Ernest_bernea_criza

 Mai jos va prezentam o selectie de citate memorabile semnate Ernest Bernea, la care este bine sa reflectam din când in când

Iată si un paragraf din alta carte a sa, Îndemn la simplitate – Mărturisiri pentru un om nou :

„Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câștigarea unui prisos de bine. În epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizației. Singur, sau în mijlocul societății, omul s-a străduit în acest sens.

Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s-a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s-a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s-a încrezut prea mult în civilizație şi progres, dar nimeni nu stă să gândească ce anume sunt acestea pentru ființa spirituală a omului. Şi atunci drumurile s-au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.

Civilizația acestei ultime epoci istorice a făcut din om „o ființă complexă”. Găsim în această tendință şi starea sufletului contemporan o caracteristică a vieții moderne, dornică de progres.

Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credințe vechi? O continuă creştere a nevoilor materiale, o dezvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentație. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distincție.

Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică: distincție în înțeles de superioritate, complexitate în înțeles de adâncime şi frumusețe interioară.

Complexitatea aceasta, care era şi o sete de a se îmbogăți, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara ființei noastre morale, din afara nevoilor acestei ființe, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.

Educația a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materială. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu în raport cu anumite valori spirituale permanente ci în raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorință sinceră de proprie depăşire, ci mai mult o dorință de întrecere între oameni.

Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizație, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai puțin liber. Sufletul său aparent înălțat, devenise lipsit de putere, se subțiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renunțând la ceea ce îi era esențial, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusețe şi tărie. Viața interioară a omului a avut toate aparențele unei creşteri adevărate; în realitate s-a petrecut o sărăcire, din cauză că această creştere nu era organică, ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambițiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.

A fi o ființă complexă nu este în sine o stare rea; dimpotrivă. Trebuie însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esențiale, a stâlpilor vieții noastre morale. Trebuie să fie o îmbogățire a ceea ce ne aparține esențial. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care viața este nefirească şi voința lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creații ale omului, povara combinațiilor şi construcțiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai mulți dintre noi.

Omul acesta a confundat compexitatea cu complicația. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de înțeles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemulțumit, mereu ridicat împotriva vieții şi a condițiilor date. Omul complicat este o ființă dificilă și nenorocită.

În setea sa de progres şi de civilizație materială omul s-a descentrat, adică a confundat esențialul cu secundarul, dând o atenție deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetății de azi este un om făcut, este o ființă artificială. S-a construit înfruntând legile ființei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunțe la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renunțare la progres şi nici de o întoarcere la „starea naturală” a unui filosof francez, ci de mergerea înainte de la început pe calea deschisă nouă, în dezvoltarea omeniei și a tuturor virtuțiilor ce o alcătuiesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere? Înseamnă renunțare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă dezvoltare? Ce înseamnă progres? Înseamnă creştere din sâmburele ființei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Aceasta înseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ți exprimi esența. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.

Aici se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esențial și sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca și în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul ființei. De aceea Evanghelia, cartea simplității şi a permanenței vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viața din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.

Simplitatea dă o siguranță şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingențelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplității omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esențial.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieții, cea a orizontului deschis. Sensul vieții este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează legătura, directă cu viața, are totodată simțul realității aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi în viață, a fi în viață înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieții nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distanțele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfățişări ale simplității înțelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusețe. Ființa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînțelese de acei care judecă după criteriile civilizației burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

Bucuria trăirii în simplitate poate fi înțeleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

La vânat de oameni

De ce se urăsc oamenii? E atât necunoscut şi atâta suferință legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe alții? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.

E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare, calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Viața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alții ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viața.

Omul „civilizat”

Omul „civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simțurile trupului atât de rafinat de civilizația aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă și osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simțurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacție a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure şi mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor; omul „civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută și nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viața numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezența sa este activă. El retează elanuri, compromite credințe, îngenunche frumusețea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de ființa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?!

Libertăți și libertate

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseții şi ale credinței.

O zădărnicie cât muntele vieții. Omul trăieşte mereu, trăieşte dezgustător de plin toate libertățile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viața într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentru că omul nu a înțeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăți care este o condiție absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creație; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiință şi misiune, apare și libertatea. În acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esențial şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simțămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieții și a desăvârşirii, este o condiție a spiritualității şi un semn al omului în rosturile sale mari.

Râsul durerii

Sunt oameni care râd în fața suferinței, suferința lor sau a altora. Râsul în fața suferinței exprimă două naturi deși are o singură înfățişare. Între acei ce râd în fața încercărilor grele sunt deosebiri esențiale.

Unii oameni râd în fața suferințelor dintr-o nesimțire, dintr-o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înțeleagă suferința; nici n-o acceptă, nici n-o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiți de omenie.

Alții râd că n-au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângâie propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.

Cine râde de suferința lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale sufletului omenesc.

De la humor la batjocură

Sunt oameni care din orice situație ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire pozitivă asupra vieții lăuntrice.

Trebuie făcută însă o deosebire care de obicei nu este luată în seamă. Sunt oameni care caută să picure cu acidul trufiei lor suferința şi îngenuncherile în fața destinului ale altora. Aici râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în general prea deştepți şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercați. Râsul în acest fel trebuie condamnat pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.

Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii care sunt dăruiți cu acest simț al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este pozitiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de viață.

Humorul este blând; batjocura este crudă. Humorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligența este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aici curată, nu este pervertită, drăcească, cum e în al doilea caz.” https://bunele-maniere.com/

Figura marcanta a generatiei intelectuale interbelice – filosof, sociolog, etnograf, eseist, poet si prozator, fost detinut politic in vremea lui Carol al II-lea si in perioada comunista, Ernest Bernea s-a ivit in lume pe data de 28 Martie 1905, la Focsani. Copilaria si-a petrecut-o la Braila. A studiat la Facultatile de Litere si de Filozofie din Bucuresti, unde a intrat in contact cu profesorii de seama ai vremii: Nicolae Iorga, Nae Ionescu si Dimitrie Gusti. Devine colaborator la ziarul Cuvântul, coordonat de Nae Ionescu, si intra in echipele sociologice ale lui Gusti. Anii 1930 – 1933 sunt dedicati unor studii de specializare in sociologie si istoria religiilor la Paris, in filosofie la Freiburg (Germania), unde audiaza cursurile fenomenologului existentialist, Martin Heidegger. Impreuna cu sotia sa, Maria Patrichi, a avut un fiu, pe Horia Bernea – intemeietorul Muzeului Taranului Român, pictor de anvergura europeana – si doua gemene, Ana si Tudora. A trecut la Domnul la 85 de ani, pe data de 14 Noiembrie 1990. Este inmormântat la Manastirea Cernica. Desi in anii de inschisoare nu a avut voie sa scrie iar dupa eliberare nu putea publica, opera lasata de Ernest Bernea este bogata: https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ernest_Bernea

Viaţa este tragică, dramatică, cu suişuri şi coborâşuri. Crizele istoriei, spune Bernea, sunt o consecinţă a crizelor omului. Cum acesta este făptură cu trup şi suflet, crizele afecteaza atât partea materială, cât şi cea spirituală a omului. În diversitatea felurilor de crize (economice, politice, spirituale, morale etc.), Bernea subliniază nuanţe şi le ierarhizează. În esenţă, orice criză înfăţişează de fapt o ruptură între om şi semenul său, între om şi natură, intre om si partea sa spirituala. Totodata, analizează starea tradiţiei creştine într-o societate europeana guvernată de globalism, de viziuni liberale şi de pulsiuni revoluţionare.

 

Citate de Ernest Bernea

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine! Sfarmă piatra ce acoperă aurul!

Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure şi mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor; omul „civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută și nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce viața numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa e atât de dramatică, dar şi de frumoasă.

Bunătatea este o floare, este o esenţă a vieţii morale şi semn că suntem rupţi dintr-o lume nepământeană.

 Omul bun munceste si se roaga.

Sensul încercărilor vieţii este înnoirea; ele ciocănesc rugina de pe suflet. Încercările grele ce se abat asupra nostră ne descoperă pe noi înşine, cei uitaţi nouă.

O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat. – Ernest Bernea, Preludii

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

A ierta mereu un om care greşeşte mereu, fără speranţă de îndreptare, este un act de slăbiciune, nu de dragoste. A ierta pe cineva care nu are conştiinţa păcatului, a ierta la infinit, înseamnă a deveni un cultivator al răului.

Viața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alții ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viața.

Fiţi sinceri şi curaţi în tot ceea ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.

”Umorul este blând; batjocura este crudă. Umorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligența este prezentă în umor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aici curată, nu este pervertită, drăcească, cum e în al doilea caz.” – Ernest Bernea

 

Citate din cartea CRIZA LUMII MODERNE de Ernest Bernea

Cu adevărat, omul de azi pare că nu mai cunoaşte decât efectele crizei. Dacă ar şti că poartă în sine şi explicaţia nu s-ar mai lăsa dezorientat. Istoria nu se repetă, dar păcatele şi crizele da. Oare să nu fie nici o legătură aici? Omul care nu împleteşte văzutul cu nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute.

Omul nu se salvează pe sine izolat, ignorând lumea, deoarece îşi aparţin reciproc şi de aceea el este responsabil ca în faţa uneia din dimensiunile sale. Lumea este în criză pentru că omul este în criză; lumea este direct legată de destinul uman şi omul nu o poate trăda.

Când schimbările în istorie se produc printr’un proces violent, când cursul evenimentelor nu s’a dezvoltat organic, ci printr’o ruptură a zăgazurilor, prin cascade, lumea care vine distruge ordinea lumii vechi, după demolare integrând şi valorificând într’un alt sistem, datele tradiţionale şi anume printr’un proces de distrugere şi nouă întocmire. Istoria modernă ne dă două dintre cele mai grăitoare exemple: Revoluţia Franceză şi cea Rusă.

Omul în faţa istoriei este activ şi răspunzător.

Omul trebuie să răspundă continuu, printr’o invenţie şi sforţare proprie, tuturor problemelor ce i le ridică desfăşurarea de forţe şi valori a istoriei. Problemele ce i se pun, îndrumarea pe care o poate da şi trebuie să o dea evenimentelor, sânt grele, deseori penibile omului, prin  încercările la care este pus. Experimentarea istoriei de către om are un caracter tragic.

Omul a determinat cursul istoriei în două feluri: ca forţă oarbă, adică prin masse, şi conştient, prin exemplarele de elită spirituală. Acestea din urmă, deşi totdeauna călăuze de epoci, nu au reuşit să fie întotdeauna pe linia ascensională a istoriei. Când o direcţie în istorie este îndreptăţită numai prin faptul că marea mulţime a pornit într-acolo, fără ca alt temei să o îndreptăţească, sântem în faţa uneia dintre cele mai tipice şi mai moderne (democratice) rătăciri istorice; fără un conducător şi fără minoritatea conştientă, Revoluţia Comunistă nu ar fi existat ca fenomen istoric.

Omenirea nu are nevoie de o societate perfectă, creată în mod abstract pentru că aceasta presupune ca oamenii să fie ei înşişi perfecţi. Dacă repudiem ideea unei realităţi transcendente perfecte, cum putem accepta pe aceea a unor oameni reali cu atribute divine? Omenirea, în sbuciumul ei, are nevoie de o societate mai bună, o societate concretă, cu mai puţine defecte decât acelea pe care le-a experimentat până în prezent. O singură dată i s’a oferit omului o formă de viaţă pe calea căreia conflictul istoric ce consumă lumea fără oprire, a putut să obţină o reparaţie – nu în formă ideală, ci într’o formă  încorporată istoric. E vorba despre Creştinism, care este religia dragostei şi a carităţii. O singură dată a fost posibilă  încercuirea şi diminuarea fondului subuman, ameliorarea condiţiei morale şi spirituale, individual şi colectiv. Dacă formele istorice Creştine, adică instituţiile, care nu sânt decât obiectivări sociale ale religiei, au putut decade  în activitatea lor, cedând în faţa contradicţiilor şi ordinei efemere temporare, Creştinismul, ca învăţătură, nu este nici azi mai puţin pur şi revelator, iar în realitatea istorică a adus cea mai avansată contribuţie la reabilitarea omului. Creştinismul vrea întâi transformarea omului, înălţarea lui.

Omul stăpânit de deprinderi şi apetituri este incapabil să rezolve corect, să integreze organic ce e nou şi să ordoneze  în alt spirit formele şi valorile tradiţionale, ceea ce duce la ruptură. Îndoita noastră natură şi condiţie – omul, fiinţă dublă – dă naştere atâtor crize şi tragedii istorice. Orice criză istorică, pentru a fi rezolvată, presupune o nouă sinteză  şi o mare responsabilitate umană în faţa istoriei. Criza contemporană a deschis, sub o formă nouă şi credem, cea mai gravă, tragedia condiţiei istorice a omului. Între destinul nostru propriu, ca persoane umane, şi cel istoric – care este tot o dimensiune umană, există un conflict şi anume între ceea ce este interior şi ceea ce este exterior,  între ceea ce este personal şi ceea ce este extra-personal. Altfel spus, acest conflict se produce între natura omului dotată spiritual şi obiectivările sociale, pietre dure ale factorului timp. Drama, ca şi greaua răspundere, vine de acolo că nici unul din aceşti factori nu poate fi anulat – utopiştii au încercat -, ci trebuie duşi la un stadiu de echilibru şi armonie, care nu e cu putinţă fără arderi, fără consum. În acest fel, facem plata păcatului din noi.

Au fost îndeajuns câteva decenii de criză, semănate cu războaie şi revoluţii, ca omul să-şi poată manifesta fragilitatea şi fondul subteran, până în limitele unei mari tragedii colective, azi încă în plină desfăşurare. Ce au încercat să acopere milenii de civilizaţie s’a dezgolit acum. Epoca modernă, de un optimism superficial, a avut un caracter mai mult formal şi exterior, ceea ce nu a întârziat să-şi arate consecinţele, cultura şi civilizaţia umană nu se păstrează numai cu legi şi instituţii juridice şi nici nu progresează numai cu efortul material şi tehnic. Acestea cultivă aparenţele, care ne pot duce la mari desamăgiri şi suferinţe. Omul a putut deveni mai iscusit în treburile personale sau publice – dincolo de bine şi de rău, cum a spus un filosof -, dar aceasta nu i-a fost îndeajuns ca să-l ridice pe treptele superioare conştiinţei şi responsabilităţii, nu a reuşit nici măcar să-l păstreze la o treaptă minimă de umanitate. Când aşezămintele au slăbit, comportarea formală şi exterioară nu a mai putut fi menţinută în stare de funcţionare şi omul a apărut ca o făptură degenerată, condusă de instincte primare. Cultura şi civilizaţia nu pot avansa numai prin progresul material şi tehnic, nici chiar prin cel social, ele având un fond mult mai adânc, de ordin moral şi spiritual; activitatea politică şi cea juridică, ca să fie cu adevărat progresiste şi umane, trebuie şi ele să se alimenteze din acest fond. Aşa se explică de ce în toate marile crize istorice, reconstrucţia a fost făcută prin înţelepciunea şi virtutea unei aristocraţii spirituale. Omul modern a fost sustras ordinii metafzice şi religioase, pentru a fi dăruit în întregime ordinii materiale. Omul judecat unilateral a fost angajat pe un absolut foarte relativ; singur şi sărac (redus), el a căutat un sprijin acolo unde nu era decât un miraj înşelător; libertatea şi omenia nu puteau veni pe această cale. Omul a fost dezumanizat; de aceea suntem atât de nefericiţi. Spiritul cantitativ pare să fi fost un spirit de epocă. De aceea, tehnica s’a dezvoltat atât de mult, fie că ea a privit ştiinţa sau producţia şi tot de aceea s’a dezvoltat livrescul şi artizanatul. În educaţie a fost la fel: cât mai mulţi ani de studii şi cât mai multe cunoştinţe acumulate. Cum este orientată viaţa omului, care este ierarhia valorilor, ce aduce sănătos ştiinţa, filosofia şi arta, câţi savanţi şi oameni de omenie reuşesc să se ridice, acestea interesează mai puţin. În economie, în asistenţa socială sau higienă se manifestă acelaşi spirit cantitativ; sensul acestor activităţi şi a operelor împlinite, ordonarea lor către un punct de convergenţă unde calitatea omului să răspundă, interesează mai puţin sau poate deloc. Trebuie să ne controlăm bine condiţiile propriei noastre existenţe şi noţiunile cu care lucrăm. Cultură şi civilizaţie nu înseamnă ceea ce obişnuit se crede, fenomene întâmplătoare, raportate la atât de variatele şi multiplele noastre apetituri, uneori în adevăr, foarte rafinate. Cultura şi civilizaţia constituesc o totalitate organică de manifestare a naturii umane complexe şi a destinului său spiritual, atual, a progresului material, dar şi a perfecţiunii morale, ce îşi are izvoarele undeva, într’o altă ordine decât aceea cunoscută prin simţuri. Omul a uitat că arhitectura vieţii cere şi o cupolă, a uitat calea ascensională a marilor sale cuceriri, gândul către ceva pur şi perfect, setea de absolut.

Practicismul modern a avut importante consecinţe asupra tuturor activităţilor umane; indiferent cărui domeniu aparţineau, au căpătat un caracter utilitar . Ştiinţa, filosofia sau artele, toate au căpătat acest caracter; ele au părăsit munca şi efortul înnobilat al pasiunii pure, au părăsit creaţia gratuită pentru că acolo unde trebuia să activeze setea de absolut a lucrat şi a subminat interesul material care, lăsat liber, devine rapace. Oamenii nu au mai avut trează conştiinţa în faţa adevărului, binelui şi frumuseţii, ci au tulburat-o în diverse forme cu infiltraţii ale succesului imediat, social (carieră) şi material. Ştiinţa, filosofia şi arta, devenite profesiune, au dus cultura într’o zonă insalubră. Să vedem cum arată această situaţie, prin exemple concrete, luate din domeniile arhitecturii şi al ştiinţei. Inginerul constructor a înlocuit arhitectul în mare măsură şi în acest fel s’a degradat nobila activitate umană în care a strălucit geniul unor oameni ca Praxiteles, Leonardo sau Michelangelo. În trecut, casa, locuinţa cea mai simplă a omului, a păstrat ceva din stiinţa lui. Construcţie unitară, ea a păstrat de-a lungul veacurilor un caracter ce depăşeşte utilul; de aceea au apărut atâtea stiluri. Nu mai vorbim de marile monumente, simboluri ale năzuinţei unei societăţi, sau de creaţiunile de  împărăţie spirituală, cum au fost bunăoară catedralele gotice şi toate minunile de acest gen ale diverselor civilizaţii.

Blocul, această construcţie hibridă din punct de vedere spiritual şi nesemnificativă din punct de vedere estetic, este expresia epocii noastre. Ca şi haina sau mobila, casa a căpătat influenţa uzinei. Producţie standard, în serie, expresie a unei vieţi şi ea nu mai puţin standardizată, casa îşi pierde conţinutul ei moral, se desumanizează, îşi pierde semnificaţia unei vieţii de aspiraţie spirituală şi apare desgolită de orice sens. Casa modernă tinde tot mai mult către un produs al unui om fără suflet; e făcută parcă numai pentru împlinirea unor rosturi pur biologice, la un nivel de mediocritate dezolantă. Inginerul constructor a luat locul arhitectului. Arta, care spiritualiza materia, care făcea să nu mai vezi piatra, nici lemnul, nici varul sau vopselele, ci realizarea unei idei, a unei viziuni într’o operă de sine stătătoare, arta arhitecturii a decăzut ca anacronică. Eleganţa coloanei ionice, măreţia arcului gotic, fragilitatea de piatră a construcţiilor Renaşterii, nu „rentează” azi, nici ceva nou de aceeaşi calitate. Omul nu mai ştie închina nimic din făptura sa trudită, nici o sforţare care să-i arate nobleţea, fiorul divin care dă lucrurilor sale trăinicie, substanţă şi frumuseţe. Ştiinţa modernă, activitate umană atât de înfloritoare, a luat şi ea un aspect cu totul deosebit; se pretinde că savantul este tipul caracteristic al epocii. Materialismul şi practicismul modern nu numai că i-au acordat un primat, dar au influenţat-o adânc, dându-i o formă şi un sens pe care în trecut nu le-a cunoscut şi care pot fi socotite de o coloratură decadentă. Specializarea a schimbat mult din condiţia inteligenţei umane şi a afectat serios creaţia culturală. Omul bogat interior, creatorul complex al Antichităţii, Evului Mediu sau al Renaşterii, e anacronic. Omul de larg orizont, slujitorul tuturor marilor discipline şi arte, de la ştiinţă şi mistică, trecând prin filosofie, poezie şi pictură, nu mai e actual. Modernii văd în această situaţie un motiv de succes şi seriozitate, dar nu-şi dau seama cât de mult s’a pierdut în raport cu ceea ce s’a câştigat prin specializare. Creatorii adevăraţi nici azi nu renunţă. Specialismul sufocă marile spirite şi degradează inteligenţa umană. Omul excepţional, omul complex, chiar când e supus nevoilor vremii de azi este un specialist într’un domeniu precis de fapte, îşi încadrează activitatea şi întreaga sa muncă într’o sinteză  care face să dea strălucire celor mai mici părţi din cercetările sale. Chiar dacă actul creator nu ia forme de expresie deosebite, el se produce ca şi când acest lucru ar putea fi realizabil. Specialismul, stricto-sensu, coboară ştiinţa şi aduce pe slujitorul ei la situaţia unui meşteşugar. De fiecare dată când un specialist ignoră domeniile înrudite şi se închide gelos  în cuşca disciplinei sale, inteligenţa umană suferă şi cultura decade. Lumea modernă a cunoscut o îngustare de orizont şi o sărăcie a formelor de expresie care au apărut,  în mare măsură, odată cu specializarea exagerată şi tehnicismul asociat. Specialismul este valabil mai mult ca un cadru şi mai puţin ca scop şi mjloace. În prezent, când cercetările ştiinţifice, au luat o atât de mare amploare, sigur că e mai bine să ne limităm câmpul de cercetare, dar aceasta nu trebuie să ducă la o îngustare a concepţiei şi metodelor ştiinţifice, ci dimpotrivă: un spirit cât mai larg, cuprinzător şi elevat trebuie să ne anime continuu.

Ştiinţa modernă, prin atitudinea în faţa lumii şi vieţii, l-a fixat pe om la periferia existenţei şi l-a desumanizat. Omul modern a trăit numai spaţial, exterior, material şi deci sensual cu întreaga sa fiinţă. El a sărăcit interior şi când s’a aplecat asupra naturii el nu a mai înţeles valoarea şi nici frumuseţea în felul cosmosului Grec sau universului medieval. 

Omul stăpâneşte astăzi puteri de care el este nedemn.

Evoluţia lui morală şi spirituală apare nu numai necorespunzătoare, dar pare că dă semne de totală degenerescenţă, ceea ce poate lua un caracter catastrofic; un nebun poate dispune de întreaga umanitate.

Instituţiile moderne, centraliste şi abstracte, au făcut mult să sufere omenirea, adică omul viu, concret. Cu cât nevoia de convieţuire a popoarelor a crescut, cu atât formele abstracte s’au perfectat. Nimeni nu ştie de unde, cine, cum? Ceva pluteşte pe sus, ceva nevăzut, care aduce teama şi până la sfârşit pustiul.Popoarele, şi prin ele umanitatea, trebuie să găsească un sistem de conducere mai apropiat de viaţă, de omul concret, de omul viu şi rânduirile sale organice (cum e familia) mai aproape de tot ceea ce este şi generează viaţă. Organizaţiile mari nu implică, în mod necesar, forme centraliste şi abstracte. Democraţia liberală este, în general, o medie. Au măsurat, au adunat, au împărţit şi, iată, ordinea socială s’a produs. Ce s’a calculat? Un sens, un spirit? Este cea mai ciudată şi nefericită operaţie, operaţie record: spiritul cuantificat. În fond, epoca modernă a eliminat spiritul; omul s’a diminuat, s’a standardizat şi civilizaţia a intrat în impas. Epoca modernă a avut o deosebită sensibilitate faţă de ştiinţa şi practica dreptului. A fost bine, dar nu îndeajuns.

Marea dramă a lumii contemporane este centrată în altă parte decât în crizele economice şi politice, acolo de unde pornesc izvoarele răului şi de unde poate veni şi binele:  în natura intimă a omului, în orizontul său, în spiritul care îl guvernează şi îl face să fie ceea ce este. Căderea omului contemporan este răul principal, răul de care suferim cu toţii şi care se manifestă în toate domeniile de activitate umană, de la religie trecând prin filosofie, ştiinţă şi artă până la educaţie, de la economie până la politică şi întreaga condiţie istorică şi spirituală a omului.

22

Cine şi-ar fi închipuit cu două secole în urmă, atunci când atât de luminos şi naiv se plămădea acest deznodământ tragic, că omul va ajunge în starea de negaţie a propriei sale naturi şi că lumea sa de valori va fi răsturnată, stare pe care atât de nedumeriţi şi chinuitor o experimentăm cu toţii azi? Epoca modernă, mai ales după Revoluţia Franceză, s’a mândrit cu cuceririle sale – şi multe dintre ele au fost o înaltă manifestare a geniului uman – dar aceste cuceriri, oricând s’au produs, au marcat şi o trădare a naturii omului şi destinului său spiritual, în aşa fel încât azi vedem întorcându-se asupra noastră ca o pedeapsă grea, tot ceea ce s’a socotit cale a mântuirii. Gândul curat, care luminează interior fiinţa umană şi care  îl arată superior animalului, s’a stins, înlocuit de senzaţii tari, care l-au coborât sub nivelul acestei fiinţe cu adevărat naturale. Gândul, dacă a mai dăinuit sub fruntea tulburată a omului cetăţii moderne, a devenit instrument diabolic (scopul scuză mijloacele), flacăre mistuitoare a aspiraţiilor şi demnităţii umane.

Principiile cetăţii moderne, activităţile şi întreaga sa rânduială converg către un rezultat sigur: desfigurarea omului. Cultura s’a transformat în propagandă şi distracţie, binele în succes material, frumuseţea în rafinament pervers. Economia şi politica, mult preţuite pentru eliberarea omului, nu au făcut decât să-l supună unor condiţii tot mai grele. Ştiinţa şi morala industrială, care i-a stat la temelie, mult lăudate pentru progresul ce-l promiteau, au închis omului căile către o viaţă proprie naturii sale, către o viaţă de creaţie şi echilibru.

Omul modern şi contemporan, fie el liberal sau totalitar, aruncat cu o pasiune bolnăvicioasă asupra valorilor materiale, a fost forţat să-şi petreacă viaţa mai mult în activităţi care privesc lumea externă, departe de orice sforţare interioară, departe de orice aspiraţie spirituală, de armonia şi unitatea complexă ce trebuie să le aibă o fiinţă pentru a fi umană. Această trăire, numai pe plan exterior, a deplasat centrul vieţii noastre numai către una din activităţile pe care trebuie s-o îndeplinim (ca specialişti) nu rareori până la identificare, dar care nu era singura şi nici cea mai importantă.

Această stare de lucruri este prezentă nu numai în fabrică, ci oriunde apare omul în cetatea modernă, copleşit de progresul său tehnic şi material. Funcţionarul de stat sau comercial care rezolvă, copiază sau inventariază o viaţă  întreagă o seamă de lucruri fără culoare, fără sens, act strict mecanic şi lipsit de existenţă proprie, intelectualul profesor, gazetar sau inginer merg toţi către aceiaşi anulare a însuşirilor de existenţă umană concretă, cu toate condiţiile şi năzuinţele sale spirituale. Omul cetăţii moderne, îndreptat continuu către exterior ca într’un deşert sufocant, îşi pierde forţa creatoare interioară şi cade într’o mare moarte a unui destin care numai aparent mai este uman. Căile spiritului s’au închis.

Omul-idee, trecând prin omul-funcţiune, a devenit omul-instrument, omul-lucru, stare care marchează spectacolul cel mai trist al istoriei spirituale. Omul-lucru este cea mai degradată făptură, inteligent şi  bine organizată cum n-a cunoscut încă lumea; cel de al XX-lea veac al istoriei după venirea lui Hristos a avut această mândrie.

EDUCAŢIE ŞI FABRICAŢIE

Omul modern şi comtemporan n-are simţul concretului, al organicului, al realităţii complexe, sensibile şi suprasensibile, nu are sete de creaţie şi de absolut. Prin dominarea economicului şi instrumentului său, tehnica, prin dominarea politicului, această ultimă formă a dramei umane ieşită din Renaştere (Machiavelli), omul a fost supus nivelării, uniformizării, a fost supus depersonalizării. Şi cum totul s’a interpretat ştiinţific, educaţia nu a fost lăsată în afara acestei  binefaceri. Ştiinţa creşterii oamenilor a mers în cadrele şi în sensul condiţiei contemporane: ea a căutat să satisfacă nevoile creării unui om după chipul şi asemănarea societăţii contemporane, după omul „aşa cum este el în realitate.” Dar am văzut mai sus ce este această „realitate.” Ştiinţa modernă şi contemporană, consecinţa ei atât de minunată şi catastrofală, tehnica, au redus totul la for-mule simple, toate uşi deschise pentru confecţionarea după plac a tot ceea ce avea omul nevoie. Aşa s’a ajuns şi la confecţionarea omului însuşi. Conducătorii s’au hotărât să-l realizeze după formule, ca pe orice fabricaţie. Aşa a apărut omul standard în regimurile totalitare.

Omul standard nu este numai o consecinţă a cuprinderii naturii morale într’o formulă; judecat din punct de vedere social, fenomenul este strâns legat de un alt important fenomen şi anume: intrarea masselor în acţiune pe front politic. Democraţia şi democratizarea au tins tot mai mult la nivelare.

 Egalitatea de drept a fost transformată  în egalitate de fapt. Omul mediu, omul comun, uneori chiar cel nedotat, a fost socotit omul adevărat şi după el s’au construit toate aşezămintele şi s’au deschis toate căile; conformismul social, o consecinţă firească. O democraţie concepută astfel înlătură total libertatea şi creaţia. Dar omul nu este o întreprindere, nu este o întocmire oarecare, după voia sau putinţele noastre. Omul şi natura sa atât de complexă şi tainică, atât de inegal întrupată, nu va mai înflori fără libertate şi fără condiţii morale proprii. Fiece fel de plantă are nevoie de pământ şi climă proprie pentru a rodi. De ce atunci omul să fie aşa de simplist tratat? De ce el să nu poată rodi oriunde şi oricum? Fără libertate nu va fi elită şi fără elită nu va fi spiritualitate, nu va fi nici elevaţie, nici progres; elita spiritului şi spiritualitatea elitei. Va trebui să trecem din nou de la omul standard la omul model, la omul ales, formă superioară a tot ceea ce apare sub acest nume. Atunci vom avea civilizaţie şi cultură, atunci vom avea omenie.

RELIGII ŞI DIVINITĂŢI MODERNE

Integrarea omului în natură şi credinţa în raţionalitatea lumii şi vieţii au dus la absolutismul uman şi la credinţa în atotputernicia sa. În acest fel, Dumnezeul Creştin, realitate vie, transcendentă, devine ceva de prisos, o închipuire fără sens şi corespondenţă în realitatea obiectivă. (…)Descartes şi Hegel au făcut procesul idealizării lui Dumnezeu până la a-l prezenta ca final al dezvoltării omului şi umanităţii sale. Nietzsche şi Marx au făcut procesul decapitării lui Dumnezeu până la întocmirea unei religii athee, misiune ce i-a revenit în ordinea social-politică lui Lenin. Omul modern, creator, puternic şi stăpân, omul lui Rousseau şi al Iluminismului, sustras ordinei divine transcendente, după experimentarea propriilor sale forţe, a devenit un univers închis, un element însingurat. Şi aşa, treptat, a simţit golul de sub el, a cunoscut neantul, temă favorită a filosofiei contemporane. Ce-i putea aduce nou,  întăritor această ordine naturală? Nu-i putea aduce decât izolarea, teama şi fuga de prăpastie. Desprins dintr’o lume concretă, vie şi spiritualizată, lume în care omul trăia şi lucra ca chip al lui Dumnezeu, integrat naturii mute şi oarbe a determinismului ştiinţific, omul a simţit fiorul făpturii sale căzute şi slabe. (…)Ca tot ceea ce poartă pecetea epocii moderne, omul realizat de liberalismul burghez trăieşte mai mult o viaţă exterioară: aici se sprjină gândirea sa, aici stăruie fapta şi valorile sale. Fiind lipsit de o viaţă interioară, disciplinată şi profundă, fiind lipsit de o viaţă spirituală proprie naturii sale, trăind numai într’un orizont închis, fără rezonanţe tainice, fără izvoare într’o altă ordine decât aceea materială, omul acestei epoci a căutat un reazem, o permanenţă, o realitate supremă care să învingă singurătatea şi moartea. Şi această realitate supremă a fost descoperită în proprietate. (…)Proprietatea, şi îndeosebi banul, proprietatea, în forma capitalistă, inspiră şi îndrumează totul. Cine o are în mai mare măsură, este mai puternic şi mai împlinit. Religia, ştiinţa, arta se supun acestei divinităţi burgheze. Economia, politica, justiţia se pleacă în faţa atotputerniciei sale peste tot prezente. Oamenii au crezut în ea şi au slujit-o după putere, unul mai mult, altul mai puţin, dar toţi siguri  în lipsa lor de a birui o existenţă, altfel slabă şi efemeră. Mirajul acestei divinităţi moderne a fost atât de mare,  încât nici azi, când totul pare zdruncinat, când puterea altei divinităţi surori – Statul colectivist – tinde să-i ia locul, oamenii crescuţi şi deprinşi în bucuriile şi certitudinile proprietăţii nu pot să creadă că e real ceea ce se desfăşoară sub privirile lor nedumerite. (…) Azi totul pare zdruncinat şi drama este în curs. Burghezia capitalistă a privit înlăturarea tradiţiei religioase Creştine ca pe o operă de eliberare a omului modern, care năzuia singur să-şi asigure o viaţă demnă. Manifestările sale Creştine sunt în cea mai mare măsură conformism social şi nu religiozitate.

Omul nu mai este o existenţă vie, cu toate atributele sale de conştiinţă, aspiraţie şi demnitate, un univers moral ce trebuie respectat, ci o entitate abstractă, un „individ” care poate fi numărat sau înregistrat şi, până la sfârşit, manipulat. Aspirant la confort şi sensualitate, stimulat de un apetit care nu cunoaşte limite, cu încrederea că orice cale este permisă când scopul este doar o problemă de succes pe formula „scopul scuză mijloacele” – formulă care, aplicată relaţiilor dintre popoare, se ştie la ce dezastre a putut duce – omul contemporan s’a înstrăinat de însăşi condiţia şi destinul său propriu. După scurte opriri şi iluzorii soluţii în estetism şi scientism, el s’a angajat total în ceea ce a constituit fundamentul însuşi al lumii moderne: producţia economică şi reversul ei, tehnica, care – devenită tehnicism – poate duce la distrugerea civilizaţiei. Există, oare, o ieşire? Da! Renunţarea la formula de viaţă a lumii moderne începute în Renaştere, formulă azi definitiv consumată (criza a început acum o sută de ani) şi găsirea unei alte formule, care să satisfacă nevoile temporale ale momentului istoric într’o ordine spirituală specifică naturii complexe a omului şi destinului său.

Cuceririle în sine ale omului modern au fost pozitive; orientarea spiritului şi încadrarea lor au fost mizerabile. Ierarhia activităţilor şi valorilor, atitudinea şi aspiraţiile omului au fost îndrumate greşit. Viaţa omului, orientată numai exterior şi material, a produs desechilibrul şi a creat  forme monstruoase, – imperialismul economic şi cel politic – umbre înşelătoare şi, până la sfârşit, tiranice ale unor aspiraţii care nu mai sunt umane. Pe plan moral, plăcerea   de a trăi a înlocuit bucuria şi frumuseţea de a trăi, care nu este posibilă decât într’o ordine a valorilor spirituale. În primul rând, elementele noi, active, în istoria contemporană, trebuiesc încadrate într’o ordine şi o ierarhie care să facă posibilă dezvoltarea unui om întreg şi armonios, unei societăţi echilibrate. (…)În al doilea rând, este necesară o atitudine afirmativă  faţă de viaţă şi om. Cum să ne putem, oare, bucura că existăm  în lume şi crea ceva nou, dacă aplicăm zilelor noastre o doctrină a resentimentului alimentată din cel mai adânc fond subuman? Cum să se înfrăţească oamenii, când ei trăiesc sub semnul învrăjbirii şi al negaţiei? Adevărata revoluţie începe cu ordinea spirituală, cu promovarea tuturor valorilor creatoare, cu restabilirea demnităţii umane. Ori, acest lucru nu este posibil fără dragoste, fără eroismul purităţii, fără luciditatea marilor cuceriri ale spiritului. Numai prin acestea omul îşi găseşte rezolvarea problemelor economice şi social-politice. Rezolvarea crizei istorice, prin care atât de tragic trece omenirea, vine odată cu reabilitarea omului şi lupta pentru spirit!

Toţi cercetătorii ştiinţelor au năzuit în ultimul veac, să aducă  (ceea  ce  era,  de  fapt,  să  reducă) propriile lor discipline la cele fizico-matematice. Aşa se explică de ce în psihologie, sociologie sau morală, metoda statistică capătă un rol de prim rang. Desigur că, în acest fel, problemele fundamentale ale ştiinţei mai complexe au fost ocolite sau chiar înlăturate, nu rezolvate. Ştiinţele morale, încercând să fie aidoma celor naturale, s’au artificializat şi sărăcit, nemaiputând în acest fel progresa şi, mai mult decât atât, cât să pună în circulaţie idei şi concluzii eronate. (…)Tehnica modernă, care a influenţat atât de mult viaţa noastră, care a amplificat miraculos puterea de acţiune şi transformare a omului şi a îmbunătăţit condiţiile de muncă, higienă, hrană şi confort, tehnica – acest minunat instrument al lumii moderne, este rodul sforţării oamenilor de ştiinţă. Ştiinţa, în bine sau în rău, este răspunzătoare de cuceririle, dar şi de durerile noastre. Omul modern şi-a găsit în ştiinţă calea cunoaşterii desăvârşite, iar prin aplicaţia sa tehnică şi-a găsit calea cuceririlor şi stăpînirii universale. Atunci când el s’a eliberat de Creştinism şi de orice filosofie „obscurantistă şi retrogradă,” a căutat în ştiinţă secretul existenţei. Pornită dintr-un sincer imbold şi dintr-o nobilă aspiraţie, ştiinţa noastră lipsită de orizont, a ajuns ştearsă şi, ceea ce e mai grav, cinică. De ce? Pentru că, oricât de puternică ar fi, ea nu stăpâneşte decât un sector al vieţii omului, condiţia materială, şi nici pe aceea până în taina ce o cuprinde. Neştiind cui serveşte şi încotro merge, ştiinţa contemporană, acest izvor de măreţie umană şi progres, a lucrat împotriva omului, împotriva spiritului; ştiinţa aceasta, mereu cuceritoare prin aplicaţiile sale tehnice, poate să aducă suferinţa totală a omului şi ruina civilizaţiei sale. Am putea spune că trăim glorioasa epocă a ştiinţei în slujba distrugerii şi, deci, a omului împotriva sa însăşi.

Omul avionului şi al erei atomice a rămas tot muritor, tot suferind ca la început, deschis mereu în faţa necunoscutului, ca şi fratele său de peste veacuri, dar mai dezorientat, mai înfricoşat, cutremurător de trist, cu cât ştiinţa şi tehnica progresează. Cui serveşte şi încotro merge ştiinţa atât de cuceritoare? Ea a voit să elibereze omul şi l-a împilat, a voit să-i dea putere şi l-a slăbit, a voit să-i înlăture suferinţa şi l-a chinuit, a voit să-l înalţe şi l-a prăbuşit.

Ştiinţa nu îşi este deajuns sieşi, nu poate acţiona singură; ea este o cale către un scop pe care nu-l cunoaşte şi nu-i aparţine, scop de care omul nu se poate dispensa, fără prăbuşire. Ştiinţa este o cale de cunoaştere la dispoziţia omului şi un instrument binefăcător, dacă e  bine orientată. Zonele ei sunt precis determinate şi puterile ei mărginite. Ştiinţa e mare numai atunci când, modestă şi iluminată, sprijină sforţarea omului în împlinirea destinului său spiritual. Năzuind să se ridice la o treaptă hotărâtoare, la un post de comandă ce o depăşeşte, a căzut, ieri sub domnia oarbă a economicului, azi sub aceea abstractă a politicului, şi-n amândouă cazurile sub domnia unor scopuri care sunt doar nişte mijloace pentru om şi condiţia sa.

 Junimea Română, din 2010 – Fondator și coordonator – Otilia Tunaru – Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler pentru Școala Junimea.

© Junimea Română 2020. Toate drepturile rezervate. Interzis să utilizați, copiați, distribuiți fără a preciza sursa.