Demostene Botez  – scriitor, publicist, traducator si avocat

Motto : „Unii poeți sunt dați uitării un timp și apoi revin pe primul plan, de parcă de nici n-ar fi fost cunoscuți până atunci”. (Demostene Botez)

 Omule, care-ai trecut pe lânga mine
Purtând tacut dureri ce nu le spui,
Daca-ai iubit durerea orisicui,
Da-mi sarcina tacerilor din tine.

(Daruire –Demostene Botez)

*Vezi la final SELECTIE de POEZII de DEMOSTENE BOTEZ

*Vezi eveniment Aniversare Demostene Botez

Demostene Botez (n. 29 iulie 1893, jud. Botosani – d. 17 martie 1973, Iasi) a fost un scriitor și publicist român, traducator, academician (membru corespondent din 1963) și avocat (licențiat în drept al Facultății din Iași).

Demostene Botez s-a născut în satul botosanean Hulub. A fost fiul lui Anghel Botez, preotul satului și al Ecaterinei Botez, născută Chirica, fiică de preot. A urmat primele două clase la școala primară în satul natal. Este trimis apoi la școală la Botosani în 1900, apoi la Iasi. Studiile liceale le face mai întâi la un liceu particular, iar apoi la Liceul Internat din Iași, pe care îl absolvă în 1912. A urmat Facultatea de Drept a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și a obținut licența în drept în 1915. A început să practice avocatura la Iași, iar din 1934 la București. Până în 1950 a practicat avocatura în paralel cu activitatea literară. După 1950 s-a dedicat numai domeniului literar al publicisticii.

A debutat în literatură în 1911, cu o poezie apărută în revista ieșeană „Arhiva”. Din 1921, a aderat la cercul de la revista „Viața românească”, ce a publicat o mare parte a creației sale. Debutul editorial a avut loc în 1918, cu volumul de poezii Munții, acesta fiind chiar premiat de Academia Română.

A publicat multă literatura pentru copii și a desfășurat o bogată activitate de traducător.

Demostene Botez a fost o perioadă președinte al Uniunii Scriitorilor din România si a fost membru al Partidului Muncitoresc Român.

Casa Memorială „George Topîrceanu”din Iași a aparținut scriitorului Demostene Botez si a fost pusă la dispoziție prietenului George Topîrceanu, în anul 1932.

În memoria sa, Liceul teoretic din Trușești poartă numele „Demostene Botez”.

Demostene Botez este înscris pe baza cererii tatălui, „…om sever și închis într-un gând al său… inteligent, cu un simț al realității și al vieții”( „Memorii” D. Botez), în clasa I-a, ultimul din clasă, la Școala Hulub, în luna decembrie 1893, la șase ani și cinci luni, având ca învățător pe D. Lăzărescu. Trimestrul I nu este notat. Promovează primul din cei 9 elevi care au trecut clasa. Înscris în clasa a-II-a, la nr. matricol 60, pag.27 avem posibilitatea de a afla ziua nașterii, 2 iulie 1883, pe care o considerăm ca fiind cea autentică, deși în diferite lucrări de specialitate au fost vehiculate și alte date. Promovează clasa a-II-a tot primul, având înclinație pentru limba română, științe și alte discipline, după cum arată mediile sfârșitului de an școlar. Debutul scolar incununat cu succes prevesteste că Demostene va fi un elev dotat, inteligent și silitor, ce isi va construi prin talent o carieră literară.

Urmează clasa a-III-a la Școala Marchian din Botoșani, clasa a IV-a la Institutul Particular al profesorului Culian din Iași, după care își continuă studiile la Liceul Internat din Iași va pune bazele culturii generale. La acest liceu iesean isi va dezvolta pasiunea pentru lectura si apoi pentru scris, iar înclinațiile literare ii vor deschide perspectiva viitoarei activități literare de poet și prozator, „…un fel de epocă preliterară, cum o definește poetul, fără finalitate: temele școlii elementare de poezie” („Scrieri” D. Botez). Este coleg cu frații Păstorel și Ionel Teodoreanu, cu care va lega o mare prietenie, îi cunoaște pe străluciții profesori Garabet Ibrăileanu și Calistrat Hogaș, care il vor inspira.

După terminarea studiilor de drept în 1915 și a mobilizării din primul război mondial, se dedică avocaturii, dar recunoaste ca nu-i dădea satisfacția împlinirii; de aceea își găsește refugiul și liniștea în literatură. Primele poezii le publică în 1911 în revista „Arhiva” din Iași, prima ediție a revistei „Flacăra”, scoasă de C. Banu, „Convorbiri literare”, după care începe colaborarea permanentă la „Viața românească”. Din 1913 publică în ziarul ieșean „Opinia”, cronici la romanele franțuzești. Viața îi pare ca o cursă, „…ca o vânătoare în care nu poți descifra care este vânătorul și care este victima, căci virtual fiecare poate să fie în mod egal și una și alta.”

Garabet Ibrăileanu, nașul literar al tânărului avocat, i-a prefațat placheta de debut editorial, „Munții” în 1918, o broșură cu șase poezii, inspirate din „…tragedia sufletului și a geografiei țării noastre…jalea străbunilor”, apărute în ziarul „Momentul”, datorită tensiunii patriotice a prevederii păcii de la Buftea. Cu aceste poezii a primit premiul literar al Academiei Române pe baza referatului lui Duiliu Zamfirescu.

„Nu am învățat poezia de la Mallarme sau de la Baudlaire”, afirmă Demostene Botez, „ea a izvorât din mijlocul țăranilor, din filozofia vieții moldovenești, de la Molocea, de la Tizu, de la Grădinarul din satul Hulub, pe care zadarnic îi veți căuta prin enciclopediile literare”.

În 1920 tipărește primul volum de versuri, „Floarea Pământului”, la Editura „Viața românească” din Iași.

Pendulând între întuneric și lumină, depresie și bucurie, tristețe provincială, egocentrism și evadare, la remarca mentorului său, Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez, realizează „… ieșirea din el însuși”:

„Vers smuls din mine, eu te vreau bătut,

ca ritmul unui puls de om în mers,

ca viața însăși clocotind în mers,

ca pasul vremii care s-a născut” (Arta poetică)

Scrie poezii – „esența din sufletul și ființa mea”, nuvele, publicistică la mai multe ziare și reviste ale vremii, fiind primit cu simpatie de Tudor Arghezi și Teodorescu Braniște.

Copilăria și vacanțele le-a petrecut în satul natal Hulub, locul ce-i sugereaza veșnicia, „…am fost tot timpul elevul țăranului din satul meu natal, al căror chipuri supte și cătrănite le purtam în ochi”.

După pierderea tatălui, printr-o întâmplare stupidă, cursul vieții tânărului Demostene se va schimba: „N-am mai putut ține casa părintească… S-a înstrăinat astfel și cuibul copilăriei, esența vieții mele”.

Vacanțele și le petrece la mănăstiri, în excursii în țară, în Deltă sau în jurul Bucureștiului, însoțit de Sadoveanu sau colindând ținuturile dintre Marea Nordului, Marea Baltică până în Egipt.

„…Sunt ca un puf de păpădie

Pe care-l poartă veșnic vântul

…Pământul nu mă mai cunoaște

Nici țarina nu mă mai știe.” (Deznădejde)

În ultimul sfert de veac al activității sale, a scris literatură pentru copii, cu un bogat conținut educativ, ce se răsfrânge „ca-n apa lacului poeziile acestui veac”:

„Și-am învățat așa din grâu, din pom,

Și care-i rost-un lume-a fiecărui,

Și știu acum că rostul tău de om

E să te-mparți la oameni, să te dărui.”

(Poem pedagogic)

Activitatea literară a lui Demostene Botez cuprinde:

Volume de versuri, iata cateva titluri: „Munții” (1918), „Floare pământului” (1920), „Povestea omului” (1924), „Zilele vieții” (1927), „Cuvinte de dincolo” (1934), „Povestea greierului”, „Lanterna magică”, „Floarea soarelui”, „Carnet”, „Oglinzi” etc.

Dintre nuvelele sale, amintim: „Roman perpetuu”, „Dumnezeu”, „De dincolo”, „Obsesia”, „Domnul Leon”, „Tramvaiul de noapte” etc.

Romane: „Ghiocul”, „Înălțarea la cer”, „Bucuria tinereții”, „Oameni de lut” etc.

Jurnale: „În căutarea mea”, „ Curcubeu peste Dunăre” etc.

Activitatea sa publicistică, de peste șase decenii, cuprinde trei etape:

– 1911 – 1913, colaborarea la „Arhiva”, „Viața românească”, „Convorbiri literare”, „Teatrul”, „Flacăra”, „Cronica”, „Momentul”, „Facla” etc.;

– În perioada interbelică, Demostene Botez a avut o activitate prolifică, numele său fiind întâlnit mai în toate publicațiile vremii: „Însemnări literare”, „Viața românească”, „Dreptatea”, „Lumea”, „Adevărul literar și artistic”, „Reporter”, „Convorbiri literare”, „Adevărul”, „Clopotul”, „Cuvântul liber” etc. se regăsesc în volumul, „Comedia umană” publicat în 1940 la Editura SOCEL.

– După cel de-al doilea război mondial colaborează la „Scânteia”, „România literară”, „Luceafărul”, „Viața românească” ( al cărui director este din 1964, și până în martie 1973, data morții sale), „Gazeta literară”, „Iașul literar”, „Tânărul scriitor”, „Gazeta”, „Contemporanul”, „Convorbiri literare”, „Cronica” etc.

Scrie două volume de memorii; ultimul apare postum.

Pentru activitatea literară apreciată de contemporani, din 1963 devine Membru corespodent al Academiei Române, iar în anii 1964-1965 este ales Președinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Cu ocazia împlinirii a 75 de ani este sărbătorit în 1968 de Academia Română.

La senectute revine la locurile natale, atât de mult îndrăgite odinioara. Se reculege la locul de veci al tatălui, preot dedicat, care a fost inmormântat lângă biserica pe care a ctitorit-o (15 iulie 1889 – 21 mai 1891). Iși ia timp pentru a se regasi acasa, pentru a revedea satul, locuinta natala, pentru a sta de vorbă cu localnicii.

Retoric poetul se-ntreabă: „Ce-am făcut? Și ce-am lăsat clipei viitoare?”

„Eu n-am sădit în preajmă-mi nici un pom,

nici glia strămoșească n-am arat,

dar mi-am plinit destinul meu de om,

dacă-ntr-un an, cândva, îndepărtat

pe urma s-a mai găsi un tom

în care veacul acesta l-am cântat.”

Poeziile, ca oricare artă, corespund unei epoci, spune autorul, „… așa se și explică faptul că unii poeți sunt dați uitării un timp și apoi revin pe primul plan, de parcă de nici n-ar fi fost cunoscuți până atunci”.

Casa în care s-a născut și a copilărit Demostene Botez, „…situată pe o muchie de deal, cu o vedere largă peste Valea Jijiei, de-a lungul cursului ei și de cealaltă parte, până la încălcirea neagră a unei păduri pe culmea din față” se păstrează și astăzi; a fost cumpărată de preotul Hrușcă, acesta vânzând-o unei familii din sat. Grajdul și foișorul din livadă, în care Anghel Botez găsea un loc de reculegere, au dispărut cu timpul, dar au ramas in evocarile scriitorului.

La 3 iulie 1983, o comisie din Iași, formată din oameni de cultură, în frunte cu reputatul profesor Constantin Ciopraga, a venit la Hulub pentru a evoca în fața sătenilor care l-au cunoscut personalitatea concetățanului lor. Cu aceasta ocazie a fost inaugurată o placă comemorativă pe casa în care s-a născut Demostene Botez.

Publicist

  • A desfășurat activitate ziaristică la CronicaArenași Momentul.

Scriitor

Volume publicate antum:

  • Munții, 1918
  • Floarea pământului, 1920
  • Povestea omului, 1923
  • Zilele vieții, 1927
  • Ghiocul (roman),1931
  • Cuvinte de dincolo, 1934
  • Inălțarea la cer, (roman), 1937
  • Obsesia, 1946
  • Oameni de lut, (roman), 1947
  • Floarea soarelui (versuri), Editura de Stat pentru literatură și artă, 1953
  • De azi și de demult, 1955
  • Versuri alese, Editura de Stat pentru literatură și artă, 1955
  • Oameni în lumină, (versuri), 1956
  • Picu și Gheorghiță, 1956
  • Bucuria tinerții (roman), Editura Tineretului, 1957
  • Prin ani (versuri scrise intre anii 1945-1957), Editura de Stat pentru literatură și artă, 1958
  • Lanterna magică, 1959
  • Scriitor, carte, cititor (critică și istorie literară) Editura: Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii, 1961
  • Carnet (Versuri), 1961
  • PoeziiEditura Tineretului, 1961
  • Hoinăreli prin natură, 1961, 1965, 1972
  • Sfredeluș, 1962
  • Noaptea luminată (Nuvele și povestiri), Editura pentru literatură, 1962
  • Prin U.R.S.S, Colecția În jurul lumii, Editura Tineretului, 1962
  • Amintiri despre oameni și religie, Editura Științifică, 1963
  • Șantier, 1964
  • Der Bauplatz (Șantier), traducere germană de Franz Johannes Bulhardt, Editura Tineretului, 1963
  • Epitunk (Șantier), traducere maghiară, 1963
  • Oglinzi (versuri), Editura pentru literatură, 1963
  • Document (nuvele), Editura Tineretului, 1964
  • Povestea greierului, 1964
  • Legszebb – versei, (versuri) Editura Ifjusagi Konyvkiado, 1964
  • Însemnările lui Andrei Chirică, (povestiri), Editura Tineretului, 1964
  • Chipuri și măști, (Articole. Note de călătorie), Editura pentru literatură, 1965
  • Povestea greierului, 1965
  • În fața timpului, 1967
  • Aproape de pământ (Versuri), Editura pentru literatură, 1968
  • Oameni de lut (roman), Editura pentru Literatură, 1968
  • Fapte diverse, Editura pentru literatură, 1969
  • Povestea Mărgicăi, 1970
  • Memorii, vol. 1, Editura Minerva, 1970
  • Memorii, vol. 2, Editura Minerva, 1970
  • Na greu’ pământului(poezii), Editura Cartea Românească, 1970
  • Scrieri, Editura Minerva, 1971
  • Patria și oamenii ei (versuri), Editura Eminescu, 1972
  • Patriei, 1972
  • Ghiocul ; Înălțarea la cer, 1973
  • Obsesia ; Oameni de lut, 1973
  • Tramvaiul de noapte, (nuvele), Editura Cartea Românească, 1973

Traducător

Gustave Flaubert, Doamna Bovary: (moravuri de provincie), traducere Demostene Botez, 1) RAO clasic, 1995; 2) Grupul Editorial Art, 2006, ISBN 973-7678-19-2

 

*SELECTIE DE POEZII de DEMOSTENE BOTEZ

Amiaza de vara

Trece soarele prin mine ca prin geam.
Ce mai sunt? Ce mai am?
Ce-am rămas?
Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas.

Câte veacuri oare au trecut
De când stau în soare fără gând?
Oare-s eu acela de la început
Ce-a rămas aicea, ezitând?

Sau lumina asta de la soare,
Scânteind în ochi ca pe izvoare,
Mă petrece înspre negre locuri,
Desfăcând în clipe albe veacuri.

Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii,
Eu cu ochii-abia deschişi, ca huhurezii,
Văd cum timpul stă pe loc de mult
Şi ca pe un vuiet depărtat l-ascult.

Viaţa dormitează germinând,
Şi o simt în jur, universală,
Într-o nesfârşită oboseală
Şi-n absenţa ultimului gând.

Şi rămân şi eu uitat de toate
Şi de mine însumi tot, uitat,
Rar clipind, cu capul aplecat,
Ca oricare altă vietate.

 

Castanii

 Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristetea
Când parasita sta de vorba cu sine însasi tineretea,
Si miscatoarea lor cupola deasupra-si clatina verdeata,
Parea ca-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viata;
Iar câteodata crengi uscate pareau cadelnitând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare si azi tristetea mea mi-o port.
În dupa-amiezi de primavara subt umbra lor racoritoare,
Pândeam speranta cum se joaca în jucausi banuti de soare,
Si ma-ncercam a lor comoara s-o prind în suflet si s-o strâng,
Sa port în mine-un strop de soare când va fi iarasi ca sa plâng.

Pe subt tunele mari de umbra ce-ntind castanii visatori,
În urma ta pe-aceeasi strada am ratacit de-atâtea ori;
Din urma am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
Un clopot miscator de linii, de armonie si parfum.
Ca sa mai vad înca o data seninul clarei tale frunti,
Am ratacit atâta vreme pe urma pasilor marunti,
Si-n noaptea asta soptitoare de primavara si de luna,
Când întunericul din juru-mi în suflet parca mi s-aduna,
Eu umblu parasit si singur subt masti de astri ce scânteie,
Pe unde ai trecut tu astazi, pe unde-i calea mea lactee.

 

Daruire


Omule, care-ai batut la usa mea
Gol si flamând si-aproape fara grai,
Ia-mi hrana mea si cel din urma strai
Si bucura-te cât vei mai putea.

Omule, care-ai trecut pe lânga mine
Purtând tacut dureri ce nu le spui,
Daca-ai iubit durerea orisicui,
Da-mi sarcina tacerilor din tine.

 

De pe deal

 Pe dealul negru si salbatic
Ca pe-un grumaz voinic de fiara,
Privind apusul singuratic
Noi amândoi am stat asara.

De arcul fin al mâinii tale
Îmbratisati am stat sub pom,
Ca de departe de pe vale
Paream noi doi un singur om.

Pe coasta dinspre Cetatuie
Cu fumul alb în nouri suri,
Vedeam un negru tren cum suie
Ca o omida prin paduri.

Am asteptat tacuti pe creasta,
Tremuratori ca doua ramuri,
Si, proiectat pe zarea vasta,
Voalul tau, ca niste flamuri

Pe-un vârf gigantic de cetate,
Parea, miscat de boarea sarii,
Ca niste aripi ridicate
La marginile zarii.

 

Destin

 De drumuri lungi si aspre obosit,
La capatul pamântului, în soare,
Pe tarmul marii cald am poposit,
Ca toamna, niste pasari calatoare.

Înalte valuri – fiare mari de plug –
Spumoase brazde peste tarm rastoarna.
Ca niste lanuri grele care fug
Din zare marea-ntreaga se întoarna.

Vreau singur sa pornesc în larg, si parca
Sa-mi desfasor tot sufletul în vânt,
Dar simt cumplit ca trupul meu e-o barca
Cu ancori grele prinsa de pamânt.

 

Floarea-soarelui

 Ma-ntorc acum spre viitor cu fata.
Lumina lui îmi trece-adânc prin pleoape.
Si oamenii îmi sunt si mai aproape
Si parca m-a luat de mâna, viata.

Eu secolului meu i-aud povata;
Spre el vin milioane sa se-adape,
Stralucitor ca fata unei ape
Când soarele rasare, dimineata.

Ca peste sesuri aurii de grâne
Vad zarea larga-a zilelor de mâne
Si peisajul lumii viitoare.

Mai tare-mi bate inima în piept!
Spre viitor tot sufletu-i îndrept,
Mereu, ca floarea-soarelui, spre soare.

 Junimea Română, din 2010 – Fondator și coordonator – Otilia Tunaru – Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler pentru Școala Junimea.

© Junimea Română 2020. Toate drepturile rezervate. Interzis să utilizați, copiați, distribuiți fără a preciza sursa.