Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epurata de elementele biografice (Victoria, sora poetului, ea insasi invatatoare, murise la numai 21 de ani, incât punctul de pornire al poemului analizat se afla tocmai in acest tragic eveniment de familie), surprinde portretul complex al unui personaj de prim-rang in viata satului românesc de odinioara.

Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a tablourilor de început si de sfârsit de drama si surprinde scene semnificative din viata satului transilvanean: credintele în legatura cu soarta („ursitoarele”) si cu neimplinirea femeii care nu aduce pe lume copii; viata spirituala concentrata in cârjile de învatatura ale bisericii stramosesti; povara serviciului militar facut de tinerii români în tari straine: indeletnicirile traditionale ale fetelor din sat. Elementele limbajului popular („blajin” , „pribeag”, „prinos”, „altita”, „soptesc”, „ulicioara”, „grijind”, „fragar”, „sfiala”) se combina firesc cu lexicul cartilor religioase („mucenita”, „ispita”, „ceaslov”, „scriptura”) si cu termeni legati de biserica („strana”, „cadelniti”, „tamâie”), fixând cu exactitate un anumit cadru social si istoric, un anumit orizont de viata.

 

Dăscălița, versuri de Octavian Goga

 

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,

Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,

Şi-un trandafir crescut în umbră moare,

Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,

Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,

A vremii noastre dreaptă muceniţă,

Copil blajin, cuminte prea devreme,

Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,

Poveste nu-i mai jalnic povestită,

Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,

Pe buza ta n-a tremurat ispită.

Cununa ta de zile şi de visuri

Au împletit-o rele ursitoare,

Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,

Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,

Din graiul tău culeg învăţătură,

E scrisă parcă-n zâmbetele tale

Seninătatea slovei din scriptură.

În barba lor, căruntă ca amurgul,

Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,

Căci văd aievea întrupat ceaslovul

În vorba ta domoală şi cuminte.

La tine vin nevestele să-şi plângă

Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,

Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,

În alte ţări când le trimiţi oftatul…

Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,

La pragul tău e plină ulicioara,

Şi fetele îşi şopotesc în taină:

„Ce mâini frumoase are domnişoara!”

…Aşa, grijind copiii altor mame,

Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,

Iar căpătâiul somnului tău vitreg

De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.

Tu parc-auzi cum picură la geamuri

Un ciripit de pui de rândunică

Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,

Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte

Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,

Ca din cădelniţi fumul de tămâie,

Prelung se zbate frunza din dumbravă.

Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză

La sânul tău s-a coborât să moară,

Iar vântul spune crengilor plecate

Povestea ta, frumoasă domnişoară…

(1905)

 

Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) în inima si în minte imaginea invatatorului, a celui care ne-a deprins scrisul si cititul, adunarea si scaderea, istoria si geografia patriei. Dar nu toti suntem în stare sa refacem, în cuvinte, aceasta imagine, sa realizam ceea ce se numeste o evocare. Cu mijloace diferite, dar întotdeauna cu căldura si cu nostalgie, astfel de evocari ne-au lasat M. Sadoveanu (Domnu Trandafir), Ionel Teodoreanu (Pravale-Baba) si numerosi alti scriitori români.

 

Junimea Română, din 2010 – Fondator și coordonator – Otilia Tunaru – Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler pentru Școala Junimea.

© Junimea Română 2020. Toate drepturile rezervate. Interzis să utilizați, copiați, distribuiți fără a preciza sursa.