Cine este maestrul Dan Puric?

Motto: „… numai așa, rănit, frumosul înfrumusețează […], tocmai
acest sacrificiu al frumosului
face realitatea să devină altă
realitate”.  (Dan Puric)

 

 

 

 

 

 

Dan Puric (n. 12 februarie 1959, Buzău, România) este actor, autor și regizor de teatru, eseist. Spectacolele sale – Toujours l’amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote – au fost reprezentate în mai multe țări. În film, a jucat rolul principal în coproducția româno-sârbă Broken Youth, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile: BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt și RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția.

 

Dan Puric a petrecut o bună parte din anii copilăriei şi adolescenţei la Nehoiu, unde părinţii săi erau medici. A absolvit Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza din Bucureşti în 1978. Avea talent la desen, insă el si-a urmat visul: să facă teatru. A dat prima oară la Academia de Teatru și Film și nu a intrat, concurenta fiind deosebit de acerbă. Avea 18 ani și s-a angajat ipsosar pe un șantier din București. După un an, a mai încercat o dată la Teatru. De aceasta dată, eșecul l-a trimis în armată, unde și-a petrecut 18 luni din viață. Întors din militărie, a perseverat si a reușit să intre la Teatru, în clasa Prof. Dr. Univ. Dem Rădulescu. Dan Puric sublinia care este crezul său : « Dem Rădulescu mi-a spus: De câte ori te urci pe scenă să nu uiţi să te bucuri, ca să aduci bucurie celorlalţi!”. »

În 1985 și-a luat licența și a fost repartizat la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. In ciuda lipsurilor materiale acute, a văzut sansa de a străbate locurile in care s-a născut Eminescu. Dar mai ales, acolo a citit intreaga operă jurnalistică si politică a poetului nostru national.

Dan Puric a rămas la Botoșani până în 1988, apoi s-a mutat în București, la Teatrul National I.L. Caragiale. De-a lungul timpului a interpretat roluri de exceptie în piese de Aristofan, Shakespeare, Goldoni, Chase, Harwood, Marivaux, Gogol, Caragiale, Eminescu, Blaga și alții.

 

Arta lui Dan Puric

Cunoscutul artist si regizor român fascinează prin expresia sa artistică, de aceea a fost onorat cu recunoastere internatională si cu numeroase premii. Se vorbeste despre o poetică a teatrului său ce se remarcă printr-o originalitate si o profunzime aparte. Dan Puric a promovat în calitatea sa de regizor un spectacol de teatru total, o sinteză a artelor dansului, costumului și mimicii, care amintește experimentele din perioada interbelică a marelui regizor francez Jean-Louis Barrault și teoria supramarionetei, formulată de regizorul și teoreticianul teatrului E. G. Craig.

În arta lui Dan Puric aflăm o estetică originală de mișcare sculpturală armonioasă, ce devine un fluid care circulă de la suflet la suflet.

Scrisul lui Dan Puric

Artistul Dan Puric mărturiseste că a inceput să scrie atunci când si-a pierdut mama, astfel sublimând durerea si amintirile in volumul de eseuri ’’Cine suntem sau despre taina identității personale și comunitare’’, aparuta in 2008. Cartea a fost mult apreciată de publicul larg, iar un an mai tarziu vede lumina tiparului ’’Omul frumos’’. Scriitorul și publicistul Dan Ciachir observa la aparitia acestui volum : ’’Dupa atat amar de bascalie si deznadejde, de autoflagelare, a sosit ceasul sa spuna cineva, patrunzator si adecvat, ca nu este chiar o nenorocire sa fii roman. Dimpotriva. Dan Puric are o alcatuire orfica – aceasta fiind opusul retoricii. Flautul sau fermecat vine din adancurile natiei si are afinitati organice cu interogatiile pe care si le-au pus in acelasi sens intelectualii interbelici. Numai ca nu foloseste semnul intrebarii in interventiile sale publice. Spre deosebire de intelectualii nostri, Dan Puric aduce cu sine afirmatia, lasand dubiile si aporiile pe seama belferilor. Leaga natia de Dumnezeu cat se poate de strans si nu vede in romani indivizi, ci persoane (…). Dan Puric n-a aparut intamplator acum. Cu o vorba a lui Iorga: vremea l-a scos in cale.”

 

Urmează alte cărti : ‘’Fii demn !’’ – o noua călătorie în perimetrul demnității, ce are pe copertă fotografia mamei autorului-, ‘’Suflet românesc’’, ‘’Dulci. Jurnalul unui câine scris de un puric Dan’’, ’’Să fii român!’’.

 

În multe scrieri ale sale vorbeşte despre copilărie, despre locurile în care s-a născut şi a crescut, marcând astfel pe harta României localitatea Nehoiu din judetul Buzau. Are un cult deosebit pentru  părinţii lui, mai ales tatăl său,  îndrăgitul  doctor  Puric. Era neobosit, mergea noapte şi zi, iarnă şi vară acolo unde era nevoie de ajutorul său. Iată ce spune fiul, actorul Dan Puric, despre parintele său în cartea ‘’Suflet românesc’’ :  ’’Tata era atipic. Avea un fel socratic de a se apropia de pacient, dar cu atâta şarm încât boala, derutată , nu mai ştia ce caută acolo. Boala transforma oamenii în suferinţe, iar tata vindeca suferinţele cum putea şi le transforma înapoi în oameni. Iar oamenii aceia vindecaţi nu-l uitau niciodată.

Scriitorul basarabean Vladimir Besleaga nota pe 23 iunie 2014: ’’Pe linia marilor oameni de cultură, filozofi, istorici și sociologi, Nicolae Drăghicescu, Vasile Pârvan, Mircea Vulcănescu, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Noica, dar și poetul-filozof Lucian Blaga, care au procedat la profunde investigații ale psihologiei și destinului românilor în istorie, Dan Puric în opera sa scrisă se cocentrează asupra ceea ce numim în mod curent SUFLET, acest termen pe cât de complex, pe atât de enigmatic și misterios. Or, dacă autorii enumerați mai sus veneau să abordeze subiectul ce și-l propuneau cu ajutorul unor procedee și mijloace științifice, autorul nostru o face ca un om de creație, ca un artist. Vreau să zic: în postura de actor și regizor, cu mijloace scenice, iar în cea de autor de texte, prin mijlocirea cuvântului scris, dar și rostit. (…) Se cuvine să-i fim recunoscători lui Dan Puric pentru faptul că a avut curajul, cu adevărat rar, demn de salutat, dar și de laudă că ne-a amintit și ne amintește prin scrisul său de ceea ce mult prea mulți am uitat: de SUFLET!’’

Conferințele marcă Dan Puric

In ultimii ani, actorul, eseistul şi regizorul de teatru Dan Puric a oferit o serie de conferinte ce au ca punct central valorile neamului românesc. Iar publicul rezonează, il indrăgeste si mai mult, il cere, il iubeste. Maestrul a declarat că din punctul său de vedere ’’e doar o întâlnire, în care eu spun ce simt, plecând de la iubire.’’

Eseuri în premieră absolută

În premieră absolută avem onoarea de a publica o serie de eseuri care surprind fragmente de viată si de reflectii profunde. Textele sunt savuroase prin autenticitate și ne regăsim în ele, de la copii până la cei aflati in generatia vârstei de aur. Alături de Dan Puric te transpui in situatiile relatate si devii emotie. Scrisul său se revarsă ca un izvor limpede ce trezeste constiinte si devine fluviu de meditatie dulce-amară. Ceea ce ne dă poftă, curaj si avânt ca să trăim asa cum ne spune inima.

Lectură plăcută!

 

Sursă bibliografică: Wikipedia

…………………………………

Vă prezentăm câteva citate din interviul publicat de catre Biblioteca Liceul Tehnologic ,,Anghel Saligny” – Ploiesti

Despre locul copilariei sale, Dan Puric marturisea : ’’Eu cred că Buzăul este însfinţit de 2 ori. Odată că acolo este o zonă unde s-au retras sirienii, sunt acolo pe la Colţi acele chilii în piatră, ca la Athos. Are o energie creştină fantastică. Din energia asta fantastică a răsărit acel geniu al poeziei creştine, Vasile Voiculescu. Nu ştiu dacă a fost înger sau om. Primăvara scria şi copacul din curte a crescut aşa mult şi a intrat creanga pe geam. El nu a mai închis nici iarna geamul, ca să nu o rupă. Asta o găseşti doar la marii sfinţi. Să ne închipuim că acest om a fost bătut în închisoare, a fost torturat, umilit – asta au făcut cei care ne-au dat comunismul şi acuma sunt transfiguraţi în globalizare şi dacă aţi observat nu pot să-şi ceară scuze. Eu m-aş duce la Bruxelles să le spun aşa: ”Lăsaţi puţin asta cu untul, Danone şi cu margarina” şi i-aş întreba aşa „Aţi auzit de Vasile Voiculescu?” şi vor spune „Nu”, „Aveţi răbdare 5 minute să vă spun ca să ştiţi de ce România e o ţară martiră?”, dar … probabil nu cu ei trebuie să stăm de vorbă. A zis cineva aşa: cu Cioran ne lăudăm în faţa lumii, iar cu Ţuţea în faţa lui Dumnezeu!’’

 

Despre maestrul Dem Radulescu, unul din profesorii sai de teatru  ’’La clasă când făceam improvizaţie, aveam senzaţia că sunt într-o curte la ţară şi mă joc cu un băiat mai mare, mai talentat şi mai inteligent, care mă învăţa tot felul de şotii. Dispărea bariera de profesor. La un moment dat, când îi plăcea ceva foarte mult, devenea atât de rapid copil, improviza şi te contaminai, te îmbolnăveai, în sensul bun al cuvântului. Chiar mi-a lăsat moştenire şi mi-a zis: „Dragă Puric, de câte ori te urci pe scenă să nu uiţi să te bucuri, ca să aduci bucurie celorlalţi”. Retrospectiv îmi dau seama şi mai mult, pe an ce trece ce valoarea avut. Odată că era un pedagog fantastic – el avea vână ţărănească. El ne zicea” Eu sunt ţăran de la Vâlcea”- în plin comunism, în care totul era pervertit şi schilodit, găseai comportamentul unui ţăran cu geniu al umorului, care îţi dădea sănătate sufletească, dincolo de profesie. Râdeam la cursuri, dar nu era râsul prostesc, el când spunea câte o glumă, te lămurea definitiv asupra vieţii. Era un spirit liber, dezinhibat.’’

 

Iata ce declara Dan Puric despre anii petrecuţi la Botoşani : « A fost aşa, un soi de şansă unică, în contextul în care totul se citea invers, adică mi s-a spus că acolo se agaţă harta în cui, că acolo o să mor şi eu acolo am înviat. În sensul că, de când am intrat pe uşă acolo, era un maşinist micuţ, mai ţigănos, de o intelingenţă nemaipomenită. El nu imi spuneau Domnul Dan Puric, imi spunea Domnul Dănuţ, era un diminutiv, cu care imi arăta că mă iubea – „Domnul Dănuţ, la noi scena este icoană” şi mi-a plăcut aşa de mult consideraţia acestui om. (..) Acolo am citit întreaga operă politică a lui Eminescu. (…) Dacă te uiţi sunt foarte mulţi poeţi mari, dar nu sunt conştiinţe. Vasile Voiculescu a fost şi el o conştiinţă creştină. Eminescu a fost o conştiinţă naţională, el a început ca sufleor al Teatrului Naţional şi a terminat ca sufleor al conştiinţei naţionale. Nicolae Iorga spunea de Botoşani „că este Florenţa României”. Nu am simţit nivelul scăzut de viaţă, erau foarte generoşi moldovenii, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. A fost nemaipomenit. De fiecare dată când ajung la Botoşani, acum, am o tresărire sufletească. (…) Calitatea oamenilor, aia tacită, invizibilă, felul cum îţi dăruiau ceva, felul cum vorbeau – era un fel de ospitalitate din asta organică. Era o Românie profundă, care nu glăsuia, tăcea. Dar vorba unui basarabean care m-a văzut cu spectacolul de pantomimă „iată câte poate spune un român, atunci când taşe”. »

Reporter: Cum aţi ajuns la spectacolele de pantomimă?

Dan Puric: Din disperare, pentru că cenzura era atât de puternică şi atunci mi-am zis că trebuie să găsesc un limbaj şi am combinat pantomima clasică, cu stepul, cu dansul, de unul singur. Am fost un autodidact în chestia asta. Merge de la suflet la suflet. Mi-a zis unul: „Băi Dane, am fost la spectacolul tău, nu am înţeles nimic, dar mi-a plăcut totul”. Are alt nivel de comunicare.

Reporter: Anul trecut, v-am văzut în ianuarie la Conferinţa „Despre valori şi moralitate”, iar în martie în piesa de teatru „Idolul şi Ion Anapoda”. Cum se împletesc aceste trăiri aparte?

Dan Puric: Acolo eşti în chinga rolului, dar capătul rolului e tot o mărturisire creştină. Acolo e un om bun, o lume, o Românie interbelică, care nu era schilodită de comunişti şi vectorul de transmisie este acolo. Evident că este un efort specific, sunt emoţii specifice. Aici lucrurile sunt mai vulnerabile, acolo te păzeşte rolul, aici te păzeşte Dumnezeu. Într-un rol lumea ştie convenţia, ştie că e la teatru. Aici nu e convenţie, este chirurgie pe nerv deschis şi nu poţi spune oamenilor lucruri plictisitoare. Mai ales în situaţia în care România devine apatică, neliniştită, e dezamăgită, nu poţi face chestii d eastea să-i încurajezi inutil. Avea o vorbă Mircea Vulcănescu, filozoful martir care a murit la Aiud: „Azi sunt aici nu ca să am dreptate, ci ca să ne lămurim”. Ce lucru frumos!

Reporter: Să stabilim cum stăm practic …

Dan Puric: Nu aţi văzut că in viaţă când te lămureşti pleci mai puternic, te aşezi sufleteşte. Nu e vorba de raţiune, e vorba cum zice Blaise Pascal: „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”.

Reporter: Anul trecut, v-am văzut în ianuarie la Conferinţa „Despre valori şi moralitate”, iar în martie în piesa de teatru „Idolul şi Ion Anapoda”. Cum se împletesc aceste trăiri aparte?

Dan Puric: Acolo eşti în chinga rolului, dar capătul rolului e tot o mărturisire creştină. Acolo e un om bun, o lume, o Românie interbelică, care nu era schilodită de comunişti şi vectorul de transmisie este acolo. Evident că este un efort specific, sunt emoţii specifice. Aici lucrurile sunt mai vulnerabile, acolo te păzeşte rolul, aici te păzeşte Dumnezeu. Într-un rol lumea ştie convenţia, ştie că e la teatru. Aici nu e convenţie, este chirurgie pe nerv deschis şi nu poţi spune oamenilor lucruri plictisitoare. Mai ales în situaţia în care România devine apatică, neliniştită, e dezamăgită, nu poţi face chestii d eastea să-i încurajezi inutil. Avea o vorbă Mircea Vulcănescu, filozoful martir care a murit la Aiud: „Azi sunt aici nu ca să am dreptate, ci ca să ne lămurim”. Ce lucru frumos!

Reporter: Să stabilim cum stăm practic …

Dan Puric: Nu aţi văzut că in viaţă când te lămureşti pleci mai puternic, te aşezi sufleteşte. Nu e vorba de raţiune, e vorba cum zice Blaise Pascal: „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”.

Reporter: O ultimă întrebare. Cu siguranţă, credinţa în Dumnezeu aţi avut-o sădită din familie. V-a determinat ceva să credeţi şi mai puternic?

Dan Puric: Da. Aşa este. Să nu vă închipuiţi că la mine în familie erau tipi din aceştia, care te obligau să mergi la biserică. Tata mi-a zis: „Măi băiete, mă, Dumnezeu există!”. Dar l-am văzut comportându-se în normele de bun simţ. Mama era mai cu pomeni, cum sunt femeile care întreţin partea ritualică, dar face foarte bine, să ştiţi. Femeile ţin neamul. Mama vorbea cu bunica de Victor, de tătăica, de Fănică săracul, mai plângeau, după aceea am aflat că Fănică era fratele ei, care murise pe front. Era ceva fantastic, se lega o pomenire, îi aducea vii, dar nimeni nu mi-a zis, de unde rezultă că m-am născut cu chestiile astea şi am putut să recunosc şi evident că în viaţă, pe urmă, am avut nişte lovituri fantastice până la o disperare de sine şi atunci singurul care m-a ajutat, a fost Dumnezeu. L-am simţit că vine, că îţi dă o putere. Staţi să vă explic despre ce este vorba. Când a murit tata, am simţit o forţă atât de mare, eu l-am spălat, eu l-am îmbrăcat, nu am făcut în viaţa mea lucrul ăsta, dar în clipa aia m-am întărit şi o ajutam şi pe mama şi pe fratele care-şi pierduse cumpătul şi atunci Dumnezeu îţi dă o forţă să treci prin … Pe de altă parte, mi-a murit cineva foarte drag, primul meu copil, la 10 luni, mai mult peste asta nu se poate trece şi stăteam la priveghi, dacă poţi să stai la priveghi la propriul copil, ştiţi ce mi s-a întâmplat? Cum a venit Dumnezeu? Eram prin Botoşani, într-un bloc amărât, nici bani de înmormântare nu aveam şi a venit un ţăran care mi-a povestit, cum a lucrat la menajerie la circ, cu lei, cu tigri, mi se păreau nişte lucruri aberante. La un moment dat m-a făcut să râd, m-a ţinut toată noaptea, până când a venit soţia lui dimineaţa şi a zis : „Lasă mă omul în pace, în necaz”, ştiţi ce a zis „Păi d-aia sunt aici, să-l scot din necaz cu vorba”. Ăla e sufletul românesc! Vă daţi seama? Şi atunci simţi că Dumnezeu te întăreşte, îţi trimite oameni când eşti într-un moment fantastic de dificil, nu te lasă.

Reporter: Dumnezeu lucrează prin oameni!

Dan Puric: Da, îţi trimite. Era un anonim. Nu a venit un profesor universitar, nici măcar un preot. Nu a vrut Dumnezeu. Mi l-a trimis pe ăsta. Şi ăsta m-a întărit. Nu ştiu m-a întărit, mi-a dat putere. El mă ţinea treaz. Aici e paradoxul hristic extraordinar, nu ştii când apare. Isus întotdeauna te surprinde. Nu ati văzut, Maica Domnului e grabnic ajutătoare. Nu te amână!

Reporter: Atunci, când ai nevoie!

Dan Puric: Atunci vine. Ai sentimentul că ţi se întâmplă ceva rău, dar tocmai răul acela te salvează. În aparenţă, că tu nu ai mintea aia creştină cu care să judeci, se numeşte dreptate ascunsă lucrul acesta. În viaţă, doamnă, nimeni nu este perfect. Suntem plini de păcate şi asta nu e o chestie de impostură, mai greşeşti în viaţă. Mie mi-a zis un monah o chestie extraordinară: „Domnul Dan, când nu mai puteţi şi cădeţi într-un păcat, să cădeţi cu faţa în sus, spre Dumnezeu”, adică să nu te întorci de la el, că nu te lasă. Dumnezeu nu lasă pe nimeni, nici pe amărâţii ăştia care au făcut ţara varză. Mă gândesc câteodată, că se duc acasă, au soţii, ce le-or spune? Nu-i văd fericiţi, cu copii care se droghează – nu sunt fericiţi. Mă gândesc aşa cu grijă creştină. Şi-or da vreodată seama?! Cam asta-i, doamnă!

Reporter: Vă mulţumesc frumos, a fost o încântare!

Dan Puric: Doamne ajută!