Mărțișor si cele 12 cojoace.

CITITI ARTICOL COMPLET AICI : Martisorul Românesc si 1 martie impodobit cu martisoare impletite cu dor.

Baba Dochia şi ale sale cojoace

Din moşi strămoşi, ziua de întâi martie aparţine Babei Dochia sau Baba Odochia, străveche zeitate agrară. Numele acesteia provine din calendarul bizantin unde în prima zi a primăverii este celebrată Sfânta Martiră Evdokia. Mitul Babei Dochia este unul dintre cele mai frumoase şi importante mituri autohtone, cunoscând mai multe variante. Sunt considerate zile ale Babei Dochia, zilele cuprinse între întâi martie, început de an în vechiul calendar autohton şi nouă martie, ziua echinocţiului de primăvară în calendarul iulian.

Mitul „Traian şi Dochia” reprezintă una dintre variantele legendei legate de numele Dochiei. În mit se spune despre formarea poporului român, despre unirea dacilor cu romanii. Legenda, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată extraordinar de frumoasă şi de admirată de toţi, ce se credea că este fiica împăratului geto-dac Decebal. După cucerirea Daciei, aşezându-se pe meleagurile dacice, Traian este vrăjit de frumuseţea fetei şi doreşte să o ia de nevastă. El urmărea ca prin uniunea sa cu Dochia să dea un exemplu romanilor de a se căsători cu femei dacice, asigurându-se în felul acesta asimilarea populaţiei dacice. Dochia nu şi l-a dorit pe Traian de soţ şi refuzând categoric să răspundă sentimentelor falnicului cuceritor, se îmbracă în haine de păstoriţă şi încearcă să fugă cu o turmă de oi pe muntele Ceahlău. Este urmărită de Traian şi de trupele acestuia şi se ascunde printre stâncile sacre ale muntelui Ceahlău. Este ajunsă din urmă de Traian şi în acel moment de disperare Dochia cere ajutor zeului Zamolxis, rugându-l să o prefacă în stană de piatră pentru a nu fi nevoită să se căsătorească cu Traian, cuceritorul poporului său. Ascultându-i ruga atât de disperată şi de sinceră, zeul o transformă pe ea şi pe turma sa în stane de piatră.

Baba Dochia Se spune că a fost odată, o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta era aşa de rea încât şi copiii ei, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile sale. Numai unul singur, un băiat frumos şi cel mai răbdător i-a fost rămas dintre toţi copiii în preajmă, pe care îl chema Dragobete. Într-o zi, Dragobetele s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă şi tânără ca primăvara. Această o luă de soţie împotriva dorinţei babei Dochia. Cum feciorul era mai mereu plecat cu treburi, baba a decis să îi facă zile fripte norei sale şi chiar să scape de ea. Într-o zi rece de iarnă, îi dă nurorii sale un ghem de lână neagră şi îi spune următoarele cuvinte: „Du-te la pârâu şi spală acest ghem şi să nu te întorci acasă până când acesta nu devine alb şi curat!”. Fata fără să ştie nimic pleacă la pârâu şi încercă să spele lâna. Biata fată încerca din răsputeri să albească ghemul, iar acesta tot negru rămânea. Din cauza gerului năprasnic, picături de sânge au început să cadă din degetele fetei şi se prelingeau în râu, înroşind apa. Odată cu ele, curgeau şi lacrimile fetei. Înduioşat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale ca un tânăr frumos şi i-a dat o floare roşie spunându-i să spele lâna cu ea.

Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită a mers la soacra sa, dar aceasta auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un simplu prieten, ci era iubitul ei. Fata îi pusese numele Mărţişor, nerecunoscându-l pe Domnul Iisus Hristos. După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa de oi spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Doar primăvara putea găsi flori roşii…

În urcuşul său, fiind cald, baba Dochia şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le îmbrăcase, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat brusc. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum, începuse să ningă şi totul în jur să înghețe. Baba Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.

O altă variantă a legendei spune că baba Dochia şi-a trimis nora să culeagă fragi din pădure pe timp de iarnă. Nora prin minune îi aduce fragi, iar baba a crezut că a venit primăvara şi îşi ia turma de oi şi 9 cojoace şi pleacă spre munte….unde sfârşeşte îngheţată în stană de piatră alături de oile sale. Stâncile se pot observa şi astăzi pe muntele Ceahlău şi ele pot vorbi de la sine spunând povestea Babei Dochia – această legendă româneasca de o frumuseţe deosebită. Legenda reprezintă de fapt lupta dintre Bine şi Rău, dintre primăvară şi iarnă, luptă din care mereu iese victorios Binele. Cele 12 cojoace ale Babei Dochia reprezintă lunile anului, iar moartea ei este simbolul sfârşitului anului vechi, al iernii.

Junimea Română, din 2010 – Fondator și coordonator – Otilia Tunaru – Ordinul „Meritul pentru Învățământ” în grad de Cavaler pentru Școala Junimea.

© Junimea Română 2022. Toate drepturile rezervate. Interzis să utilizați, copiați, distribuiți fără a preciza sursa. Credit fotografii : Sorin Grigorescu & echipa Junimea