Invatare pe baza de proiect ce are loc pe durata intregii zile de sambata la cursurile de limba si literatura romana, cultura si civilizatie romaneasca (9:00-15:30)

                          Motto : „Eu curg întreg în acest cântec sfânt…” (Nicolae Labiş)

Serie de activitati la clase, pentru a sublinia aniversarea poetului roman ce a fost supranumit „buzduganul unei generatii” de catre criticul Eugen Simion. Va invitam sa facem impreuna o vizita virtuala a Casei memoriale Nicolae Labis. Apasati aici pentru a incepe vizita.

Poetul „primelor iubiri” a plecat din viata terestra la numai 21 de ani, insa a lasat o opera cu o putere de expresie marcanta, din pacate insuficient explorata si cunoscuta. Limbajul sau poetic ne poarta pe un val de originalitate specifica tanarului bard bucovinean si este invaluit intr-o aura a vitalitatii si a frumusetii ideatice. Genii neintelese ca Labis si Eminescu, ce au debutat cu succes in adolescenta si s-au remarcat prin unicitate si prin analiza profunda a vietii, au avut un destin tragic, ambii stingandu-se mult prea tineri din viata si intr-un mod neasteptat. Scrisul lor vibreaza prin autenticitate, prin forta evocarii si prin vizionarism, reprezentand o lumina calauzitoare ce se intensifica odata cu trecerea timpului, cand incepem sa le constientizam valoarea.

Din marturiile celor apropiati, Labis era un coleg si prieten indragit de catre toata lumea, de o noblete naturala remarcabila, era apreciat pentru opiniile sale pe care le afirma cu tarie si pentru o bunatate ce ii lumina orice gand si fapta. In elanul tineresc si in contextul  vremurilor de atunci, Labis a publicat Primele iubiri, volum ce considera ca nu-l mai reprezinta, si nu se sfieste sa isi spuna convingerile, chiar daca stia ca este periculos sa nu fie in acord cu regimul comunist instaurat. A fost interzis, insa scria cu frenezie, caci scrisul era ratiunea sa de a fi. Dupa tragicul accident de tranvai, valiza sa cu manuscrise a disparut si astfel nu vom sti poate niciodata intreaga sa opera jurnalistica si poetica, nici piesele de teatru la care lucra in colaborare cu regizori ce ii devenisera prieteni de creatie.

Capodopera sa Moartea caprioarei este o marturie a timpurilor de dupa razboi, cand foametea si tragedia intregii lumi anula bucuria copilariei si a unui trai decent. Reprezinta o transpunere metaforica a realitatii ce raneste sensibilitatea umana si totodata o premonitie a plecarii sale neasteptate si invaluite in mister. Traducerea in franceza a titlului Moartea caprioarei – La mort de la biche prin pronuntare identica la biche = Labiş izbeste prin semnificatia sa. Acest poem, unic prin intensitatea sa candida si totodata realista, reprezinta in poezia romaneasca mitul poetului adolescent sau maturizarea brusca in fata paradisului pierdut, o lume a basmelor si traditiilor ce apune sub vremurile ciumei rosii.

SCURTA BIOGRAFIE

Nicolae Labiș s-a nascut pe 2 decembrie 1935, Poiana Marului, comuna Malini, judetul Baia (in prezent judetul Suceava) si a decedat pe 22 decembrie 1956 la Bucuresti.  Dupa absolvirea scolii primare din satul natal, a urmat studiile liceale la Fălticeni si la Iaşi. Compunea poezii si povesti inca din copilarie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, in ziarul „Zori Noi“ din Suceava (1950). Urmeaza publicarea unor poezii in revista „Viaţa Românească“ (1951). Dupa absolvirea cursurilor Şcolii de Literatură „M. Eminescu“ din Bucureşti (1952-1954), devine redactor la „Contemporanul“, apoi la „Gazeta literară“. In 1954 frecventeaza timp de un semestru Facultatea de Filologie din Bucuresti. Volumul de debut, „Primele iubiri“ (1956), este singurul tiparit in timpul vietii. „Lupta cu inerţia“ (1958) apare postum, dupa ce moartea il rapise mult prea devreme, in urma unui accident.

Cititi aici articolul Nicolae Labis. Ipoteze despre o moarte misterioasa aparut in prestigioasa publicatie Metropolis.

Chemat de urgenţă la rugămintea lui Labiş, diagnosticat cu «traumatism al coloanei vertebrale, paraplegie», prietenul şi colegul lui de cameră Aurel Covaci este cel căruia poetul i-a dictat poate cea mai importantă «mărturie» despre moartea sa: «Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/ Vor găsi poate/ urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă…»”.

Simt cum distinct în adînc/Stropii de cîntec se strîng,/Acolo vibrează puternic o strună/Şi-o lume întreagă răsună. (Nicolae Labiș)

Noi, nu!

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?
Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

Nicolae Labiș

Azi sunt îndrăgostit

Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii-
Cristalurile cântecelor grele-
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.

Nicolae Labiș

 

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Nicolae Labiș

*Nota Bene: Va rugam transmiteti in retelele dumneavoastra de socializare. Mass-media este invitata sa preia informatia.