Nicolae Tonitza, „poet al culorii”

Motto : ‘’Ochii lui Tonitza ne vor privi întotdeauna cu duioşie, aşa cum florile lui Luchian ne vor aduce liniştea sufletească.” – Krikor Zambaccian.

Aniversare Nicolae Tonitza, pictorul ochilor rotunzi de candoare și profunzime, în fragilitatea unor priviri calme, în portrete, mai ales ale multor copii.

Nicolae Tonitza (13 aprilie 1886, Bârlad – 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și grafician român, interpret al „tristeţelor luxuriant colorate” și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată.

Reprezintă unul dintre cei mai mari pictori ai României din toate timpurile, interpret al „tristetelor luxuriant colorate”. „Ochii lui Tonitza”, ochii copiilor pictați de el, ne privesc peste timp cu o inocența nostalgică, cu o sclipire de visare și o undă de limpezime. Ochii aceștia mari, rotunzi și atât de expresivi reprezintă inconfundabila pecete a stilului său, de o unică poezie în arta plastică românească. Opera sa reprezintă o revelație a idealului și frumosului, o dovadă a valorilor spirituale autentice deosebit de profunde.

Este considerat urmașul artistic al lui Ștefan Luchian, fiind și un dedicat pictor de biserici. Mai este supranumit „poet al culorii” deoarece intensitatea culorilor sale este copleșitoare. Tonitza dorea să fie implicat emotiv în lucrări și de aceea, pentru el culoarea era mai presus de linie sau de precizie. Tablourile sale au un farmec aparte tocmai prin compoziția spectrală luminoasă și prin ingeniozitatea formelor.

Este considerat liderul generaţiei sale de artiști, din care au făcut parte Ressu, Iser, Petrașcu sau Palladi. În 1902 părăseşte Bârladul pentru a se înscrie la Şcoala naţională de Belle-Arte din Iaşi, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici şi Emanoil Bardasare (dar nu va putea să îşi ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenţilor). În 1903 cunoaşte Italia, în cadrul unei excursii a studenţilor de la Arheologie din Bucureşti, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanţa următoare rămâne în ţară, unde, împreună cu alţi colegi, zugrăveşte biserica din sat.

Devine cunoscut și ca un dedicat pictor de biserici, rămânând de referință Mănăstirea Durău, care a devenit loc de reculegere și de întâlnire al multor scriitori și personalități românești. Pronaosul, naosul și altarul au rămas nepictate până în 1935, când, prin strădania doctorului Paul Gotcu și cu sprijinul credincioșilor, interiorul va fi împodobit cu pictură în ceară, executată de studenți și absolvenți ai Academiei de Arte Frumoase din Iași – printre ei și Corneliu Baba – călăuziți de dascălul lor, Nicolae Tonitza. Sub îndrumarea maestrului, pictorii umanizează foarte mult personajele, conferindu-le și câte ceva din specificul popular românesc. În dreapta este ilustrată Nașterea Mântuitorului, în care se observă la Pruncul Iisus ochii de copil specifici picturii lui Tonitza.

Nicolae Tonitza este un adept hedonist al impresionismului, avand la prima vedere o privire mai optimistă asupra vieții, însă mai toate portretele sale sunt impregnate de o înfiorare dulce-amară, care se poate oglindi în ochii personajelor. Trece în ultimii ani ai vieții la o manieră cu reminiscențe orientale, datorită fără îndoială farmecului peisajului dobrogean. Tonitza nu poate fi uitat pentru ochii personajelor sale, care te ţintuiesc cu putere, în fragilitatea unor priviri calme, de catifea, în portrete, mai ales ale multor copii. A fost un artist plurivalent, ocupându-se și de litografie, desen, gravură și arta ceramică.

Video : picturi de Tonitza / muzica Memory interpretată la nai de Gheorghe Zamfir :

http://www.dailymotion.com/video/nicolae-tonitza-pictor-roman_creation